Zvârcolirile Istoriei: Dramă, Demnitate, Speranță

Istoricul Viorel Cruceanu (ferice de cei care l-au avut/îl au ca Profesor!) ne-a oferit recent „Africa de Nord: Veacul încercărilor (1815-1914)”, vol. I, „Tunisia – Egipt” (București, Editura Total Publishing, 2018). Este singurul istoric român specialist în istoria africană, dar flacăra pasiunii sale arde și pentru zvârcolirile Asiei, Lumii arabe și Americii Latine. Stau mărturie în acest sens și cele peste o sută de articole publicate în reviste de specialitate de prestigiu din străinătate, nu doar cărțile sale. Stilul său elevat, sintetic, fundamentat pe o bibliografie de excepție consultată în mari arhive ale lumii (franceze, engleze, germane, românești) este fermecător. Să nu uităm nici de corespondența pe care autorul a purtat-o cu personalități africane importante, inclusiv cu șefi de stat. Din Africa sau de oriunde ar poposi cugetarea sa, sunt aruncate punți către România, Europa și nu numai. Ascultați: „Iată cum crizele din nordul Africii au reverberat în Europa: dacă ocuparea Tunisiei a dus la apariția Triplei Alianțe, la fel, criza de pe Nil a favorizat constituirea Triplei Înțelegeri!” Istoria este prezentată ca o veritabilă partidă eternă de șah în care jucătorii importanți, Marile Puteri, dar și actanții care (doar) suferă supraviețuirea în istorie, își primenesc mereu strategiile în funcție de interese, părăsesc scena sau își mențin deghizate rolurile.
Constantin Bușe, istoricul prefațator al volumului, sintetizează: „…este evident că reverberațiile ocupării Tunisiei și Egiptului în relațiile internaționale (având ca principali actori Marea Britanie, Franța, Germania și Italia), reprezintă substanța volumului. În egală măsură, autorul zăbovește și asupra realităților locale care, prin caracteristicile lor, au stârnit interesul puterilor occidentale”. Având sufletul lipit de Africa de Nord, Viorel Cruceanu o privește ca pe un univers cu irizări spectaculoase. Uneori o scrutează ca pe un „tărâm al toleranței: după 1609, peste 80.000 de mauri (negustori, meșteșugari și țărani), victime ale persecuțiilor din Spania, s-au stabilit aici”. Alteori, Africa de Nord este o lume a paradoxurilor: „Istoricii sunt unanimi în a considera că sursa «relelor» pentru țara din Valea Nilului a reprezentat-o, în mod paradoxal, tocmai Canalul de Suez. La numai zece ani de la inaugurare, Canalul a devenit principala rută a comerțului mondial. De aici, competiția acerbă pentru supremație dintre Marile Puteri ale vremii”. Nu lipsesc nici contextele în care pricepem că (și) istoria noastră are sufletul lipit de Africa de Nord: „Iată de ce, în fapt, Marea Mediterană a fost și este o Mare Nostrum, o mare comună a Europei, Asiei Mici și Africii de Nord. Prin urmare, indiferent de perpetuarea prejudecăților, lumile riverane Mediteranei sunt condamnate, în continuare, la o istorie comună”. Aceste irizări sunt mereu reflectate și în diplomația românească, cea despre care Viorel Cruceanu argumentează că avea, în acest „veac al încercărilor”, elemente de consonanță cu multe dintre previziunile cancelariilor care căutau elixirul… istoriei în creuzetul cel doldora de tensiuni al lumii.
Și acest volum al istoricului Viorel Cruceanu, cel care (supra)viețuiește în Bacău discret, elevat, profund, olimpian, luând distanță față de Zgomotul și Orgoliile lumii, este tot unul care depune mărturie științifică și etică despre zvârcolirile unei istorii care a scris, mai ales în registru tragic, și capitole pe care le-am putea intitula Dramă, Demnitate, Speranță… Dar și unul care-mi aduce aminte de vorbele tulburătoare ale lui Desmond Mpilo Tutu, cel răsplătit cu Premiul Nobel pentru Pace: „Când au venit primii misionari în Africa, ei posedau Biblia, iar noi ţara. Ei ne-au cerut să ne rugăm. Şi noi am închis ochii. Când am deschis ochii, situaţia era pe dos. Noi aveam Biblia, iar ei ţara”.
Proiectul istoricului va continua cu „abordări referitoare la Maroc, Algeria și Libia”, resorturile unui asemenea demers fiind determinate „atât de considerente geografice, cât și de considerente istorice”.