Un domn care-și zice politician a cuvântat către un altul care-și arogă același titlu: „Ce, am păzit porcii împreună?” Era supremul lui mijloc/ argument prin care încerca să se distanțeze de preopinent. Auzim, ca insultă supremă: „Porcule!” „A-l face pe cineva albie de porci” înseamnă a-l insulta în cel mai grav mod posibil. Trufașului i se aruncă: „S-a suit scroafa-n copac”. Presupusului vinovat care nu se apără i se spune: „Tace ca porcu-n păpușoi”.
Nici Biblia nu sugerează un respect prea mare pentru porc: „…nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi”. (Matei, 7,6). Și înțeleptul Solomon rămâne prizonierul acestei perspective: „Femeia frumoasă, dar fără minte, este inel de aur în râtul porcului”. (Pilde, XI) Aidoma politicianului nostru care-și biciuie puținele resurse intelectuale pentru a-și subestima adversarul, vechii egipteni manifestau un dispreț suveran pentru porci. Păstorii de porci, considerați impuri din cauza profesiei lor, nu erau acceptați în templu…
Dar nu întotdeauna și peste tot porcul a fost îmbrâncit în acest infern al… calomniei (vezi și Aristide N. Popescu, „Zoocalomnii”, București, Editura Albatros, 1985). În antichitate, divinități agricole precum Demeter, dar și Adonis sau însuși Zeus aveau în insula Creta înfățișări de porc. În basme ale triburilor din Pacific, porcii merg precum bipezii și sunt trimiși de zei, din ceruri, pentru a-i ajuta pe oameni. Nobilii romani se mândreau „cu porecle ale familiei, luate din numele porcului. De exemplu: Verres (vierul), Porcius (porcul), Scrofa (scroafa), Aper (mistrețul). Cuvintele prin care scriitorul Varro își laudă bunicul, un anume Tremellius Scrofa, socotit expert în creșterea porcilor, vibrează de mândrie pentru această poreclă-renume”. (op. cit., pag. 224)
Prin Evul Mediu (sic!) porcul avea și drepturi comparabile cu ale omului. Dacă un porc ucidea sau rănea o ființă umană, era întemnițat, judecat, torturat până când, printr-un guițat considerat … mărturisitor, recunoștea crima. Se întocmea proces-verbal, era descrisă pedeapsa (spânzurătoare, arderea pe rug, îngroparea de viu). Prima pedeapsă cu moartea pronunțată împotriva unui porc este consemnată în 1266. O sentință din 1499 este pronunțată chiar în fața condamnatului-porc. Fără discriminare: ca la oameni…
Vă displace grohăitul porcului? În picturile medievale găsim, fără conotații satirice, porci cântând la harpă. Această atitudine față de porc era recomandată oficial de către clerici, pentru a-i determina pe oameni să nu cadă în păcatul trufiei. Serghei Esenin scrie admirativ: „Mi-s dragi râturile murdare ale porcilor!” („Spovedania unui derbedeu”). N-am găsit niciun politician în rol de protagonist fără… păcate într-un roman, de pildă. Porcul, în schimb, este, în multe civilizații, vedeta adorată a Cărții de Bucate, operă fundamentală,orice-ar zice unii cârcotași de meserie.
Auzindu-l pe acel politician aruncându-i colegului de infern electoral drăgălașul „Ce, am păzit porcii împreună?”, m-am întrebat de ce distinsul disprețuit nu s-a apărat recurgând la argumente din acea istorie a culturii și civilizației în care respectul pentru porc este prezent. Sugerez politicienilor aruncați în vâltoarea dezbaterilor din aceste zile să ofere drept cadou celor care îi etichetează ca fiind porci volumul amintit: „Zoocalomnii”. Ar fi unul dintre puține gesturi cultural-civilizatoare din peisajul electoral.
