31 August a fost decretată, în 1989, sărbătoare naţională în Republica Moldova, iar în 2013, Parlamentul României a adoptat Legea nr.53 privind instituirea Zilei Limbii Române. A fost, prin aceasta, un gest de solidaritate cu fraţii noştri de peste Prut, în condiţiile în care la acea dată (31 August 1989) „a fost recunoscută unitatea lingvistică dintre limba română şi cea moldovenească”. (Ulterior, sintagma limbă moldovenească s-a dovedit un nonsens.)
Două academii, o singură limbă
Cel mai înalt for ştiinţific şi de cultură, Academia Română (întemeiată la 1 aprilie 1866; „Fondatori: Vasile Alecsandri, C. A. Rosetti ş.a.”), a avut şi are obligaţia de a veghea asupra stării limbii române. „Perechea” ei, Academia de Ştiinţe a Moldovei (întemeiată la Chişinău în 1946), are, desigur, aceleaşi atribuţii, fiind „organul coordonator al limbii române în Republica Moldova”. În 1991, a apărut primul număr al Revistei „Limba Română”, sub egida Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului al Republicii Moldova şi a Societăţii „Limba noastră cea română”. (Din Consiliul de redacţie făcea parte şi Mihai Drăgan.)
Interesant este salutul filologului romanist rus R. Budagov, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., profesor la Universitatea „M. Lomonosov” din Moscova, vorbind despre un „adevăr ştiinţific”: „unitatea limbii pe care o vorbesc muntenii, moldovenii, bucovinenii, oltenii, bănăţenii etc. – limba română” (LR, nr.1/1991, p. 5). (În anii ’90, aflându-mă pentru aproape o oră în redacţia revistei, i-am sugerat lui Al. Bantoş să scrie cu minusculă al doilea termen din titlul revistei.
„Nu, pentru că tocmai acest cuvânt ne defineşte cel mai bine”, mi-a răspuns ferm şi motivat.) Basarabenii şi l-au luat drept pavăză pe autorul poeziei devenite imnul de stat al Republicii Moldova – „Limba noastră”: „Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel sîntem nişte nenorociţi rătăciţi. Trebuie să ştim că sîntem români, strănepoţi de-ai romanilor şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor, şi tuturor celor nelămuriţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumina dreaptă!” (Alexei Mateevici, 1917; ibidem).
Sensuri duble, direcţie unică
Suntem într-o dinamică permanentă (culturală, ştiinţifică, didactică) pe relaţia România – Republica Moldova: publicaţiile circulă în ambele sensuri, dascălii de limba şi literatura română se întâlnesc şi acolo, şi aici pe aceleaşi coordonate ale păstrării tradiţiei unei exprimări corecte şi nuanţate. Ce avem de învăţat noi de la ei? Să fim mai consecvenţi cu norma lingvistică şi să nu aplecăm urechea la orice tendinţă (fie ea şi bucureşteană, sub pretextul că idiomul vorbit în Capitală este neapărat model). Ce au ei de învăţat de la noi? Printre altele, să ia în serios conceptul gramatical de pronume semiindependent. Nesocotit, poate produce confuzii grave.
Citim pe internet un comunicat de presă cu următoarea formulare: „[…] în contextul dezintegrării U.R.S.S. şi a mişcării de renaştere naţională […], la Chişinău are loc Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989”. Acel „a” dinaintea „mişcării”, substitut al unui feminin, ne obligă să ne întoarcem pe enunţ şi să descoperim cel mai apropiat substantiv de acest gen: „dezintegrării”. Deducem că s-a produs… dezintegrarea „mişcării de renaştere naţională”, ceea ce este fals. Corect ar fi fost „al mişcării”, unde articolul posesiv-genitival/pronumele semiindependent „al” ţine locul substantivului neutru „contextul”.
