Scriu acest editorial în Ajun de Crăciun. Potrivit unui obicei care are pentru mine mereu ceva prospețime, îmi aleg în această zi câteva spirite importante pe care le invit la o voroavă de taină. Origen mi-a spus: ,,Adevărata cinstire pe care o acordăm Fiului lui Dumnezeu, ca și cea pe care o aducem lui Dumnezeu, ca părinte, constă mai ales într-o viață cinstită”. Poetul, dramaturgul Paul Claudel mi-a șoptit: ,,Dumnezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinței umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferința. Dumnezeu a venit în lume să umple suferința umană de prezența Lui”. Socrate mi-a trimis din nou avertismentul său: ,,Omul este ultima grijă a… omului”…
Mi se pare că bântuie prin lume un miros de frică. În restul de timp acordat fragilei mele supraviețuiri simt că funeraliile au devenit mai importante decât decedatul, conținutul a ajuns un paria în raport cu ambalajul, sufletul trece în plan secund atunci când dă nas în nas cu profitul. Matei (8:25) îmi amintește însă și în această zi că eu vorbesc despre boli vechi ale umanului: ,,Ucenicii au venit la El şi L-au trezit, spunându-I: – Doamne, scapă-ne, căci pierim!” Shakespeare ne avertizase: ,,Un cer atât de-ntunecat,/ doar o furtună/ să-l mai limpezească”. Goethe i-a ținut isonul: ,,Văd venind vremea în care/ Dumnezeu nu se va mai bucura/ de ea și va trebui să frământe iarăși/ totul pentru o creație regenerată”. Când Nietzsche a spus că ,,Dumnezeu a murit”, am aruncat cu pietre în el. Dar Nietzsche nu anunța moartea… fizică a lui Dumnezeu. Purtând masca lui Zarathustra, el deplângea moartea lui Dumnezeu în sufletele multora dintre oameni, lăsându-le ființarea fără sprijin, lipsită de sens…
Din zona artelor plastice, Carol Nelson mă invită să pricep și astăzi că, mereu, mereu, ,,Crăciunul este perioada când ai dor de acasă – chiar dacă eşti deja acasă”. Este cea mai seducătoare declarație de dragoste care i-a fost făcută acestei Zile.
