Ziua Europei mele

Ziua Europei, conform Wikipedia, este o sărbătoare anuală a păcii și a unității în Europa. Sunt două date pentru sărbătorirea acestei zile: 5 mai pentru Consiliul Europei și 9 mai pentru Uniunea Europeană (UE). Pentru UE, această zi este cunoscută și ca Ziua Schuman, cea care amintește de declarația istorică a ministrului de externe francez, Robert Schuman, privind crearea unei Comunităţi a Cărbunelui şi Oţelului, ai cărei membri urmau să-şi gestioneze împreună aceste două resurse.
Ca român cu drepturi europene (ne)depline, mulțumesc Uniunii Europene (și) pentru că…
Ne-a deschis granițele sale; ne-a oferit accesul necenzurat la pragmatismul/ firescul economiei de piață; ne-a deschis ochii, arătându-ne cloaca în care trăim; a inventat pentru România Strigătul împotriva corupției; ne asigură (cu discriminările știute…) șansa unui loc de muncă european, posibilitatea de a studia în țările ei; ne-a invitat în universul primenirii mentalităților; nefacilitează accesul la Fondurile Structurale; ne livrează securitate sporită; încurajează investițiile străine; ne consolidează speranța că orizontul de așteptare pentru împrietenirea cu democrația autentică nu mai este chiar atât de îndepărtat. Etc. Etc.
Ca român cu drepturi europene încă (ne)depline, îi nemulțumesc Uniunii Europene (și) pentru că… Are o suspectă grijă pentru menținerea statutului meu de cetățean european de mâna a doua; admite tacit o economie de piață cu accente de surogat pentru România; sub oblăduirea sa interesată, jaful mioritic (al pădurilor, subsolului etc) a devenit de poveste; clamează idealul unei Justiții ideale, dar prin discursul său pragmatic își politizează, și ea, structurile juridice proprii; n-a prevenit suficient invadarea noastră de către răul previzibil (drogurile, pornografia, crima etc).
Ca român cu drepturi europene încă suspect de (ne)depline, mă dezamăgește Uniunea Europeană (și) pentru că… Nu vrea/ nu poate să zămislească strategii adecvate pentru descurajarea terorismului; cancelariile ei importante, uitându-și trecutul plin de umbrele expansionismului (eufemism, desigur), ne privesc, și oficial, cu un aer de mare superioritate; menține înarmarea și conflictul armat ca pe virtuți ale dialogului… democratic; are coeziunea în cumpănă (motto-ul „Uniți în diversitate”, lansat în 2000, începe să aibă, uneori, și chipul iluziilor). Nu împărtășesc integral zisa filosofului Alain de Benoist – „Când se vorbește astăzi despre Europa, termenii cei mai des folosiți sunt impotență, paralizie, deficit democratic, opacitate, arhitectură instituțională incomprehensibilă” -, nici pe cea a lui Hubert Védrine, fost ministru francez de externe – „Europa nu mai știe cine este și nici ceea ce vrea” -, dar mă întreb uneori dacă nu cumva Europa se vrea a fi un mare supermarket care dorește să asculte doar de logica – seducătoare, ce-i drept – a capitalului. Dar, în afară de capital și de profit – importante, desigur -, viața noastră are și coordonate tulburător de umane. Deocamdată, cei mai mulți dintre oamenii sunt niște ființe ciudate: au suflet, foame de demnitate, au iluzia unei democrații fără mai multe viteze și cred într-un gen de egalitate pe care Uniunea Europeană încă nu este încă dispusă decât doar s-o agite pe stindardul promisiunilor.
Altfel, mi-e tare dragă Europa mea. Îi sunt recunoscător pentru că a îmbrâncit frumos în sufletele noastre speranța libertății și a unui altfel de viitor. Semințele acestea ar trebui însă cultivate de fiecare dintre noi, în fiecare dintre noi. Până la Europa mea de vis mai e mult.