Luni va fi 2 octombrie. O dată ca oricare alta? Nu chiar. Există mai multe motive pentru a o încercui cu roșu. Iată unul: pe 2 octombrie 1999, FCM Bacău o învingea pentru ultima oară pe Steaua. Sunt aproape 24 de ani de atunci. Adică mai bine de un mileniu. Nu era doar alt fotbal, ci altă lume. O cu totul altă lume.
Cei mai în vârstă și-o amintesc, cei tineri nu și-o pot închipui. Bacăul nu avea nici mall și nici supermarket-uri, însă era un oraș în care se putea trăi. Existau mai puține mașini și mașinării și parcă ceva mai multă omenie. Da, stadionul „Municipal” („Nicolae Păduraru” cum îi zicea pe atunci) era funcțional și nu, oamenii nu stăteau mereu cu ochii în ecranele telefoanelor mobile. Și chiar dacă pare de domeniul științifico-fantastic, județul ținea două echipe de fotbal în prima ligă: FCM Bacău și FC Onești. O spun anuarele, nu romanele lui Asimov. Iar Steaua era Steaua. Un tabu. Nici vorbă de FCSB și Gigi, de CSA și Talpan. Steaua! E drept că după șase campionate câștigate la rând (1993-1998), trupa din Ghencea luase o pauză de două stagiuni.
Cu un sezon mai devreme, „roș-albaștrii” pierduseră titlul în fața Rapidului pregătit de Mircea Lucescu, așa cum aveau să-l rateze, de altfel, și în campionatul în curs, în lupta cu Dinamo ce-l avea pe bancă pe Cornel Dinu. Asta ca să vă dați seama cam ce antrenori erau pe atunci în Divizia A. În Europa, însă, Steaua ținea tricolorul sus. Cu patru zile înainte de meciul de la Bacău, militarii lui Emerich Jenei câștigaseră cu 3-2 pe terenul lui LASK Linz, calificându-se în turul următor al Cupei UEFA, unde aveau să o scoată pe West Ham cu Rio Ferdinand, Lampard și Di Canio cu tot. Tari „ciocănarii”. Dar mai tare Steaua. Pe bune, acum: puteai să nu fii tare cu fotbaliști precum Lăcătuș, Belodedici, Sabin Ilie, Ciocoiu, Reghecampf, Dănciulescu, Luțu, Miu sau Trică? Și totuși, în acea însorită după-amiază de sâmbătă, 2 octombrie 1999, Steaua pierdea cu 2-1 la Bacău.
Era Bacăul lui Dumitru Sechelariu. Și al lui Ghiță Poenaru, care debutase ca „principal” în A chiar în acea vară, după dezertarea lui Halagian. Bacăul lui Bogdan- Șt. Apostol (min. 74 D. Munteanu), Gireadă, Trofin, Bolfă, Fl. Ganea- Rotariu (min. 64 Condurache), R. Ciobanu, Pavel- Petcu, G. Căpușă (min. 68 Serea), pentru a da citire casetei tehnice. Din iarnă, „galben-albaștrilor” avea să li se alăture (fără să joace însă în retur) și golgheterul-meteorit Cătălin Cursaru, pe care președintele FCM-ului, Gheorghe Chivorchian îl ochise chiar în acele zile de toamnă la Chimia Brazi, acontându-l în… detrimentul Stelei.
Întâlnirea FCM Bacău- Steaua din etapa a 11-a a ediției de campionat 1999-2000 a fost decisă de un gol înscris pe final de joc de fundașul de fier Marius Gireadă, urcat în atac la un corner bătut de „Chelul” Trofin la poarta dinspre peluza nordică. Am exagera dacă l-am numi un gol spectaculos. S-a dovedit, în schimb, unul memorabil. Golul ultimei victorii reușite de FCM Bacău contra Stelei. Peste nici trei luni venea anul 2000. Și aducea cu el nu sfârșitul lumii, ci doar începutul sfârșitului ei.
