Pe 13 august, celebrul Zid al Berlinului ar fi împlinit 60 de ani. A fost pus, însă, la pământ cu începere din 9 noiembrie 1989, dar eu m-am nimerit pe lângă el când încă era în picioare: l-am văzut, din partea estică a Berlinului cu doar patru luni înainte de un deznodământ pe care atunci nu aveam cum să-l întrevăd, deși parcă în cele zece zile de hălăduire printre ziariștii est-germani parcă „miroseam” ceva.
Zidul a rămas însă în inima mea, ca o amintire puternică. Mă gândisem la el, până atunci, zeci de ani prin ce auzeam de la posturile de radio considerate nepermise. Culmea, tatăl meu, prin intermediul unei excepționale întreprinderi a României Socialiste, lucra în Republica Federală Germania (RFG). Călcase, adică, pe acolo pe unde eu nu puteam nici în iulie 1989 decât să văd câte ceva peste zid (pentru că se vedea bine!).
Eram la un festival de presă, organizat anual de o publicație dintr-un oraș care era înfrățit cu Bacăul, Karl Marx Stadt – astăzi (ca și în trecutul său) orașul Chemnitz. La festival veneau ziariști cam din toate țările socialiste, precum România, iar călătoria noastră prin Germania Democrată (RDG) începea cu vreo câteva ore de periplu prin Berlin. Și de unde să înceapă acolo un periplu dacă nu de lângă istorica Poartă Brandenburg. Iar lângă ea era o parte din Zid.
Pe noi, ziariștii din România (adică eu și regretatul fotoreporter Constantin Bursuc), ne însoțeau o ziaristă de la Freie Presee și o tânără translatoare de la o editură politică din capitala RDG, Anke.
Translatoarea, care învățase foarte bine românește în numai șase luni de cursuri în țara noastră, ne-a arătat ce vedem pe unde trecem: ceva mai încolo de Poartă locul în care a fost bunkerul lui Hitler, iar în dreapta Porții vedeam spatele Bundestag-ului, pe tărâm RFG, evident. A urmat a fost o plimbare cu mașina pe lângă Zid. Uneori treceam chiar pe lângă el, dacă opream îl puteam atinge cu mâna. În alte locuri, am văzut foișoarele grănicerilor est-germani, dar mai încolo erau orașul, un oraș refegist, tot Berlinul, cu blocuri cam ca pe la noi. Desigur și cu oameni cam ca pe la noi, dar ceva mai bine îmbrăcați.
Ce nu pot uita nici astăzi este că printre ziariștii germani din Est se cam spuneau multe. Despre unele m-au întrebat și pe mine, dar eu, ziarist din Bacău, mult mai departe de un Zid al Berlinului ca ei, mă gândeam de două ori ce răspunsuri să dau.
Prin Poarta Brandenburg nu se circula, pe vremea aceea, decât cu pașaport. Dar bulevardul se vedea cum trece prin ea dincolo, spre „lumea liberă”. Priveam cu jind în lungul bulevardul, de parcă îl vedeam și pe tata. Și iată cum Zidul mai există și astăzi încă, în inima mea!
