Ziaristul, ca și soldatul, nu are viață personală! Iertați-mi îndrăzneala de a-l parafraza pe marele Nichita, dar mi s-a părut că se potrivește măcar dintr-o perspectivă, aceea că și ziaristul, ca și poetul, trebuie să fie empatic. Să simtă ce simt alții, să înțeleagă de ce suferă și de ce reacționează într-un anume fel, să fie sensibil la nevoile și bucuriile lor… În același timp, ziaristul are o imensă răspundere pentru că el nu scrie despre sentimente, relații și drame anonime, imaginare, ci despre oameni vii, adevărați, al căror destin îl poate influența, ba chiar schimba. Mai mult, ziaristul e nevoit ca, după ce s-a revoltat sau s-a emoționat în primele 20-30 de minute ascultând povestea cetățeanului năpăstuit – de autorități, cămătari, vecini etc. -, să redevină rațional și să fie atent, să analizeze detaliile situației, expresiile interlocutorului, contradicțiile sau inadecvările și să pună întrebările potrivite pentru că trebuie să reziste încercării celuilalt de a-l manipula, inconștient sau nu.
Cât bine și cât rău fac?
Ca jurnalist, trebuie să fii onest și să pui înaintea interesului față de subiect sau a dorinței de a scrie un „articol-bombă” respectul față de adevăr și de binele semenilor, al comunității. Cât bine și cât rău fac abordând acest subiect? Au fost situații în care a trebuit să conving petentul că apariția în presă a cazului respectiv i-ar face mai mult rău decât bine deoarece ar anula orice cale de negociere sau împăcare. Pentru mine ar fi fost un articol în plus, poate unul de succes, pentru el, începutul unui război urât. E un exemplu oarecare, acesta. Răspunderea față de cuvântul scris (care are o putere foarte mare!), obligația de a fi obiectiv și de a respecta întotdeauna adevărul, chiar și atunci când acel adevăr nu place, este o fațetă a profesiei. Poate cea mai importantă! Semnând un articol, ești răspunzător pentru toate informațiile și afirmațiile – chiar dacă sunt prezentate în citate – în fața propriei conștiințe, a celor care citesc ziarul și a instanței.
Dacă dragoste nu e, nimic nu e
Apoi vine pasiunea, fără pasiune nu reziști! Am avut acest „microb”, cum îi spunem noi, dar am avut și mentori care m-au învățat că nu e suficient să ai talent și să scrii bine, că trebuie să ieși în lume, să cunoști oameni, să-i asculți și să-i înțelegi! Primul dintre aceștia a fost ziaristul și scriitorul Eugen Verman, care m-a luat cu el „pe teren”, la țară și mărturisesc că în satele băcăuane am aflat cele mai interesante povești de viață și cei mai minunați bătrâni, mulți trecuți de 80 de ani! Nu credeam că mai există țărani adevărați, demni, deștepți, cu simțul umorului, cu o memorie extraordinară. (Aș vrea să vi-i reamintesc, dar sunt mulți și nu e loc! Poate odată și odată…) Le sunt recunoscătoare pentru timpul dăruit și pentru că lor li se datorează cele mai frumoase dintre reportajele mele!
Am avut și ucenici, colegi tineri și inteligenți pe care i-am ajutat să-și descopere potențialul și să aibă răbdare, curaj și disponibilitate pentru efort. Căci doar pasiunea nu ajunge. Munca, strădania de a te informa permanent, de a cunoaște legi din toate domeniile, de a ști cum funcționează instituțiile și organizațiile dintr-un județ sunt, de asemenea, importante. A fi ziarist nu înseamnă a te plimba prin oraș cu un reportofon în mână, cum au crezut unii dintre aspiranții care au trecut pe la „Deșteptarea” și au plecat dezamăgiți. Au rămas cei care au fost devotați profesiei și care au înțeles că ziarul trebuie scris azi ca să apară mâine! Jurnalistul nu e un angajat care se duce la birou, își face o cafea și îndeplinește sarcinile trasate de șef în domeniul cunoscut lui – economic, tehnic, juridic -, jurnalistul își stabilește singur sarcinile și asta presupune că trebuie să fie un ins foarte bine organizat. Dar, ce să vezi, nici așa nu poate fi sigur că va face ceea ce a planificat pentru că oricând pot să apară alte urgențe. Presiunea ziarului de a doua zi și a subiectelor fierbinți, de interes pentru comunitatea în care trăiește, e pemanentă.
Despre ce era și ce mai este…
Era dragostea față de limba română și respectul față de adevăr, față de menirea presei de a informa și a forma, de a ajuta cetățeanul în relația cu instituțiile investite cu putere/autoritate, mândria de a face parte din această breaslă… Din păcate, în ultimii trei-patru ani aproape s-au generalizat isteria în tratarea unui subiect, graba cu care presa aruncă acuzații doar ca să o ia înaintea altora, alegerea unor titluri bombatistice neacoperite de realitate, iar toate acestea scad încrederea în mass-media. Nu vorbesc despre rețelele sociale (care amestecă știrile culturale și științifice cu zvonurile, calomniile și inepțiile) deoarece acestea nu sunt mass-media. Dar să nu ne pierdem speranța! Mai există oameni care cred că „presa e câinele de pază al democrației” și că e indispensabilă societății, oameni care se străduiesc să scoată dimineața, în calea concitadinilor, un ziar de hârtie, o revistă sau un almanah pe care aceștia să îl citească și să îl păstreze!
O istorie a băcăuanilor!
Neîndoielnic, „ziarul nostru” a fost oglinda Bacăului și a băcăuanilor în primele decenii de democrație, o oglindă în care s-a reflectat tot ce era important: succesele a mii de copii minunați, viața seniorilor, reușitele și greșelile autorităților, proiecte, investiții și evenimente, drame și bucurii. Răsfoindu-i paginile, se poate scrie ISTORIA comunității… Au trecut 35 de ani pentru „Deșteptarea” și 30 de ani pentru mine! 30 de ani din momentul în care am pășit în redacție, cu sufletul plin de emoție și de speranță. La vremea aceea, scriam (doar) poezie, habar nu aveam ce înseamnă presa! Viața mea de jurnalist, care se identifică cu cea a cotidianului „Deșteptarea”, a fost o experiență minunată, în care am cunoscut oameni speciali și momente speciale, care m-a schimbat și m-a îmbogățit permanent.
Jurnalismul e o profesie frumoasă, care te ține în priză permanent, care îți apără mintea de colesterol și sufletul de pareză, care te obligă să fii informat și implicat zi de zi, adică mereu prezent, mereu viu și care îți oferă șansa de a trăi lucid.
În unele domenii timpul se târăște încet, îi apasă și îi îmbătrânește pe angajați și îi auzi spunând cu tristețe „of, nu se mai face ora patru”, „of, nu se mai face vineri!” În ritmul nebunesc al profesiei noastre, clipele fug ca apele de munte, iar tânărul jurnalist nici nu știe cum a ajuns dintr-odată bătrân, deși nu vrea să creadă asta și nu simte asta, pentru că ziariștii rămân mereu tineri.
