ZI CU ISTORIE. ISTORIA UNEI ZILE: 27 MARTIE 1918

27 martie 1918, ziua Unirii Basarabiei cu România, reprezintă un moment astral în istoria națională, un miracol ce ține în primul rând de capacitatea de rezistență, de supraviețuire a spiritului, a conștiinței naționale și a limbii române la capătul a 106 ani de colonizare, rusificare și deznaționalizare forțată a românilor basarabeni. Pe scurt, istoria acestei zile, în date, fapte și citate mai puțin cunoscute publicului larg.

La începutul lunii martie 1918, în Sfatul Țării activau trei grupări politice, fiecare având propria sa viziune asupra viitorului Basarabiei – Blocul Moldovenesc, Sovietul Țărănesc și așa-zisa Facțiunea a Minorităților. Simplificând perspectiva analitică, viața politică basarabeană premergătoare unirii a fost dominată de o competiție reală între adepții ideilor socialist-revoluționare și cei care au îmbrățișat cauza națională – un fel de internaționalism vs. naționalism. Pentru mulți dintre deputații Sfatului Țării, varianta unirii cu România era inacceptabilă, considerând că statul român era, pur și simplu, un stat retrograd; plecând de la analiza realităților economice, sociale, politice din țara noastră, de la amintirea răscoalei țărănești din anul 1907 și existența „oligarhiei funciare”, de la marginalizarea socio-politică a femeilor și existența unui sistem electoral „învechit”, de la faptul că țara noastră era o monarhie condusă de un „rege străin și catolic”, de la calendarele bisericești diferite ș.a., adepții ideologiei revoluționare considerau că unirea cu România ar fi fost un „uriaș pas în trecut”. Aruncați o privire peste articolele Declarației de autonomie a RDM (2 decembrie 1917) și încercați să comparați acest proiect cu realitățile românești ale anului 1918 pentru a înțelege mai bine diferențele uriașe de sistem. Cât privește gruparea naționalistă, trebuie să spunem foarte clar faptul că idealul unionist s-a jucat până în ultima clipă, viziunea acestor lideri pendulând permanent între opțiunea autonomiei/independenței Basarabiei și cea a unirii condiționate, de tip federativ.

Dincolo de aceste frământări politice interne, dincolo de curente și ideologii, în februarie-martie 1918, Basarabia era din punct de vedere social un veritabil butoi cu pulbere, un stat nefuncțional, peste care Marile Puteri conturau scenarii de destin plauzibile, pe măsura statutului lor hegemonic. Bunăoară, în data de 26 februarie 1918, delegații RDM aflați în vizită la Iași (Inculeț, Halippa, Ciugureanu) au aflat de la premierul basarabean al României, Al. Averescu, despre propunerea Austro-Ungariei de a „împărți” cu țara noastră teritoriul Basarabiei, motivat de faptul că nordul acestei regiuni era deja ocupat militar de austrieci; evident, propunerea a fost respinsă.

În preajma Unirii, Sfatul Țării își diminuase considerabil credibilitatea instituțională în rândul societății basarabene, acest fapt fiind clar exprimat de semnatarii memoriului unionist adresat guvernului României în ziua de 6 martie 1918. Delegația ajunsă la Iași, formată din foști înalți demnitari basarabeni precum P. Sinadino, primar al Chișinăului și fost membru al Dumei imperiale, V. Anghel, fost președinte al zemstvei Orhei, M. Glavce, fost președinte al zemstvei Chișinău, și alte înalte notabilități, atrăgea atenția asupra instabilității interne în RDM și asupra incapacității Sfatului Țării de a guverna: „(…) actuala administrație și așa-numita Dietă provincială sunt creații întâmplătoare ale unor politicieni și aventurieri, care, profitând de revolta bolșevică, au proclamat o republică independentă și au preluat controlul promițând maselor confiscarea de moșii și proprietăți redistribuite, fără nicio compensație, distrugerea burgheziei și oferta unor libertăți anarhice, fără a respecta legile, drepturile și viețile concetățenilor. Armata română, alarmată de această revoluție, a intervenit și calmat dezordinile”. Această petiție unionistă, ce reflectă modul de gândire al marilor proprietari și al foștilor demnitari basarabeni, a fost urmată de alte solicitări similare venite din partea zemstvei din Bălți, a convenției din Soroca – compusă din reprezentanți ai zemstvei, ai guvernului orășenesc, ai clerului, ai profesorilor, dar și din partea Adunării generale a zemstvei județului Orhei. Or, toate aceste solicitări care vizau unirea Basarabiei cu România reflectă existența unei distanțări între Sfatul Țării și segmente importante din societatea RDM. În tot cazul, în legătură cu tema unirii, până în data de 27 martie 1918, Sfatul Țării nu a luat nicio măsură oficială în acest sens, nu a autorizat niciun deputat să întreprindă astfel de acțiuni și nu a fost înființată nicio comisie parlamentară care să pregătească textul unei astfel de declarații.

Varianta unirii a fost vehiculată deschis pentru prima dată în cadrul întâlnirii din data de 20 martie 1918 de la Iași dintre premierul Al. Marghiloman și delegații RDM. Însemnările lui Marghiloman sunt edificatoare: „Lungă întrevedere cu membrii delegației Basarabiei – Inculeț, dr. Ciugureanu, Halippa. Teza mea – Basarabia este prea slabă pentru a trăi singură; ucrainenii pândesc nordul și litoralul mării; nici bani, nici armată. Unirea le-ar face un singur serviciu: să oprească dezmembrarea. Inculeț nu vrea decât unire cu autonomie deplină; ceilalți doi, unirea”. Trei zile mai târziu, în ședința de guvern din 23 martie, la solicitarea delegaților RDM, partea română a convenit asupra următoarelor condiții: delegații Basarabiei vor face parte din Consiliul de Miniștri al României, fără guvern propriu, regim agrar stabil până la viitoarea Constituantă, regim provincial neatins, pentru consiliile județene femeile își păstrau dreptul de vot. După alte întrevederi încurajatoare cu reprezentanții diplomatici ai Statelor Unite și Franței, delegații basarabeni împreună cu C. Stere vor pleca la Chișinău pe 24 martie/6 aprilie cu misiunea de a înclina balanța opțiunilor politice spre unirea cu România. Or, tocmai aceste negocieri interne purtate între diferitele facțiuni și lideri politici în intervalul 24-26 martie 1918 demontează întreaga retorică „anexionistă” practicată de istoricii ruși/filoruși. Crucială a fost ședința Blocului Moldovenesc din 26 martie, la care au participat și liderii țărăniști în frunte cu P. Erhan. În cadrul acestei întâlniri au fost conturate două viziuni diferite cu privire la realizarea unirii: prima, cea a Blocului Țărănesc, urmărea păstrarea „unei largi autonomii” a Basarabiei în cadrul României (Erhan); cea de-a doua, aparținând Blocului Moldovenesc, a admis posibilitatea ca Sfatul Țării să rezolve problema agrară, după care să fie dizolvat, iar Basarabia să se unească necondiționat (Ciugureanu). La rândul său, I. Inculeț a susținut „necesitatea condițiunilor”, ca o garanție pentru păstrarea „câștigurilor revoluției”, dar, în ciuda reticențelor pe care le-a avut permanent în problema națională, a declarat că „trebuie să facem Unirea cu România”. Rămâne până astăzi neclar punctul de vedere formulat de C. Argetoianu, conform căruia Inculeț a primit în ajunul zilei votului final suma de 2 milioane lei românești în Hotelul „Londra” din Chișinău, unde era cazată delegația României, pentru a „facilita” votul prounionist al facțiunii țărăniste.

Premierul României, conservatorul filogerman Alexandru Marghiloman, a sosit la Chișinău în dimineața zilei de 26 martie 1918, însoțit de ministrul de Război, generalul Hârjeu și de alte oficialități. A doua zi, ședința Sfatului a început la ora 16,15 P.M. și a fost deschisă, la invitația lui Inculeț, de Marghiloman cu o pledoarie prounionistă extrem de trasparentă – ocultată de istoriografia românească – în care a făcut următoarele precizări consemnate în procesul-verbal al ședinței: „1. În cadrul tratativelor de la București cu Puterile Centrale au fost clarificate împrejurările în care era posibilă păstrarea integrității și indivizibilității Basarabiei; 2. Unirea este necesară și posibilă în condițiile păstrării particularităților locale ale ținutului; 3. Unirea se poate realiza în mod condiționat (11 condiții) – păstrarea Sfatului până la realizarea reformei agrare, alegerea unei noi Diete locale prin vot universal, existența unui organ executiv local – ambele urmând să asigure autonomia provincială, armată locală pe principii teritoriale” ș.a. În linii mari, putem aprecia că Marghiloman a citit Declarația de unire înainte ca aceasta să fie dezbătută.

După retragerea oficialilor români, a urmat C. Stere, proaspăt ales membru al parlamentului, care, adresându-se deputaților în limbile română și rusă, a vorbit despre unire ca fiind un drept național al românilor basarabeni, despre nevoia de dreptate socială prin realizarea reformei agrare, dar și despre exportul de revoluție peste Prut, pentru a contribui la democratizarea regimului oligarhic din România: „Sunteți chemați aici în acel proces elementar care pulverizează Bastilii și creează noi vieți. Ați aprins aici o torță care a ars toate pergamentele feudale, care a anihilat toate privilegiile de castă. Trebuie să purtați această torță și dincolo de Prut, să ardeți lemnul și injustiția, să apărați întregul popor român. Azi proclamăm drepturile Revoluției pentru români”. A fost, îi mărturisea Stere lui Marghiloman, o încercare de flatare a deputaților revoluționari: „Trebuie să fac pe nebunul cu nebunii”.

Dezbaterile au fost extrem de aprinse și, în urma votului deschis, Declarația de Unire a fost adoptată cu 86 de voturi „pentru”, din totalul de 125 de deputați prezenți; 3 voturi au fost „împotrivă”, 36 de „abţineri” şi 13 deputaţi „lipsă”. La voturile Blocului Moldovenesc, s-au adăugat 14 membri ai Sovietului Țăranilor și trei voturi ale minorităților etnice, dintre care un rus, N. Cernov, un ucrainean, Ștefan Botnariuc, și un polonez, deputatul Dudkevici. Unirea a fost condiționată de respectarea celor 11 puncte, identice cu cele prezentate de Al. Marghiloman. La revenirea în sală, după ce a fost anunțat despre decizia favorabilă Unirii, Al. Margiloman avea să declare sec: „În numele poporului român și al regelui Ferdinand I declar Basarabia unită cu România acum și pentru totdeauna”. Mai puțin cunoscute sunt ultimele cuvinte ale declarației sale, reținute de procesul-verbal: „salut adânc pe acești oameni (arătând spre Guvernul RDM; n.n.), care, fără preocupări egoiste, putând să rămână conducătorii unui Stat, au voit mai bine să fie servitorii unei națiuni”.

Raportându-ne la importanța și semnificația zilei de 27 martie 1918, trebuie să constatăm faptul că există un număr neverosimil de mic de documente care să ne introducă în atmosfera acelor momente istorice; dincolo de procesul-verbal al ședinței Sfatului, de notele lui Marghiloman și de unele relatări memorialistice, totul este cufundat într-o nefirească tăcere documentară. Am ales să redau aici punctul de vedere formulat de generalul român M. C. Schina, bun cunoscător al realităților moldovenești din intervalul ianuarie-martie 1918, comandant al diviziei I cavalerie (activă în județele Bălți și Soroca), prezent la Chișinău în ziua de 27 martie 1918: „Întrunirea Sfatului era decisă pentru o oră înainte de amiază iar votarea urma să se facă la 1.00 P.M., când șeful guvernului trebuia anunțat iar cortegiul să pornească de la Comandamentul Corpului de armată la Sfatul Țării. La ora 2.00 P.M. nu sosise încă avizul. Avioanele zburau rotindu-se deasupra comandamentului, pregătite să însoțească cortegiul până la Sfat, spectacol ce nu s-a mai produs pentru că piloții și-au pierdut răbdarea așteptând. Oră după oră, cadranul continuă rotația acelor. Neliniște și enervare cuprinde asistența și pe șeful guvernului, care este înștiințat să aibă încă răbdare și că discuția este foarte aprinsă în Forul chemat să ratifice voința unui popor. (…) Soarele începe să apună și, când întunericul stătea să învăluie ultimele culori ale crepusculului, sosește după 7 ore de așteptare, știrea că șeful guvernului este invitat să poftească la Sfatul Țării. Cu sufletul puțin amărât am ajuns la Sfat, acolo unde, suind scările, vedem așteptând pe Stere, singur în capul scării. Da! Șapte ore de anticameră, pe care Marghiloman împreună cu noi le-a petrecut în localul Corpului de armată, au stigmatizat pentru totdeauna acest guvern de mascaradă. A urmat apoi tot ceremonialul desfășurat pentru sărbătorirea Unirii; (…) în cursul discursului său ținut cu ocazia marelui banchet al Unirii, Al. Marghiloman a spus «Unirea Basarabiei s-a făcut la București». Atâta lipsă de tact și de eleganță, față de tot Sfatul Țării prezent in corpore, este cu totul inexplicabilă”, conchide Schina.

Până la urmă, dacă este să fim onești, trebuie să înțelegem faptul că Unirea s-a făcut și la București, dar nu numai acolo; Unirea s-a realizat puțin la Iași, puțin la București și, în doze relevante și esențiale, la Chișinău, iar elementul care a fundamentat această decizie, fără de care nimic nu ar fi fost posibil, a fost următoarea realitate – după 106 ani de rusificare, mesajul transmis de premierul Al. Marghiloman a fost înțeles de cea mai mare parte a deputaților prezenți, fără a fi nevoie de traducere. În rest, având astfel de atuuri identitare și legități istorice, oricare altă națiune a lumii ar fi profitat de astfel de oportunități nesperate, la fel ca noi.