În acea parte a mea naivă, rămasă așa în ciuda anilor adunați, a experiențelor trăite, am crezut mereu în puterea artei, a culturii ca lume aparte, una liberă, fără frontiere, în care ideile, sentimentele nu pot fi impuse din afară și nici nu pot fi confiscate. Cultura care apropie oamenii, fiind o formă de a iubi lumea și de a spera, așa sună niște vorbe frumoase, încurajatoare. Cultura, creație a omului, adăugată naturii. Și mai sunt și altele, care spun că arta are menirea de a ridica omul deasupra condiției sale, astfel încât să se poată salva.
Dar dacă te uiți mai de aproape, dacă-i cunoști cu adevărat pe mulți dintre cei care fac parte din această lume, a creatorilor de artă, te apucă spaima, ceea ce cred ei unii despre alții putând oricând alcătui un veritabil bestiarium.
Acum este un mare scandal legat de nominalizările la premiile UNITER și te trec fiori reci văzând cât de jos au coborât unii oameni care au o anumită familiaritate cu domeniul cultural, fiind din interior sau dintr-o zonă foarte apropiată. Să poți face o listă cu nominalizații la premiile de regie, toți niște personalitățile de prim rang, și să le treci „demascator” vârsta este o josnicie, o grosolană insultă, un atac la demnitatea umană. Ceva grotesc!
Din partea celor care au comis așa ceva și s-au acoperit de un penibil fără margini. Bieții regizori de 30-40 de ani, și ei și ele, care nu pot să ia premii din cauza lui Silviu Purcărete, Andri Zholdak sau Radu Afrim! Te apucă mila. Tinerii lei și tinerele leoaice, așa cum îi numește Silviu Purcărete în scrisoarea sa deschisă, scurtă, precisă, de o inteligență sclipitoare și un sarcasm strivitor, s-au procopsit, prin acest ignobil gest, cu o tristă „celebritate”.
Purcărete a anunțat că se retrage dintr-o competiție pe care nu și-a dorit-o, ridiculizând marea agitație și paraponul stârnit de nominalizările la niște premii, care nu au cum să fie altfel decât puține, relative, subiective, cum sunt toate premiile. Încă nu s-au descoperit acelea care să mulțumească pe toată lumea, asta ar fi imposibil și ar contrazice însăși semnificația acțiunii de premiere. Oricum, ce se petrece în aceste zile dezvăluie realități prea puțin plăcute, ținând de egocentrismul zgomotos, bovaric, nemăsurat al celor din lumea scenei, în culisele căreia se duc lupte sângeroase. Sunt mulți oameni în teatre, în instituții și în afara lor, dar prea puțini oameni de teatru, constata, cu amărăciune, un fost director de teatru, un intelectual de mare calibru.
Cei care „demască” acum vârsta unor mari artiști, de parcă asta ar fi o vinovăție impardonabilă, îmi amintesc de alte stupide campanii împotriva „dinozaurilor”, „expiraților”, „perfuzabililor”, purtate de niște iluștri anonimi, de indivizi ignari. Creativitatea nu ține însă cont de vârstă, și sunt mulți seniori mai vii și mai proaspeți decât unii tineri prea grăbiți și cu pretenții ce le depășesc potențialul real. Mereu nemulțumiți, având ceva de revendicat, protestatari fără cauze reale, acești rătăciți de bunul-simț elementar s-au autodemascat drept ascultători ai vocii naturii. Care ce spune? Ne amintește Silviu Purcărete: „Se știe că în vremuri grele, cu resurse de hrană împuținate, mamiferele bătrâne sunt îndepărtate și sacrificate pentru salvarea exemplarelor tinere, iar noi trăim, într-adevăr, vremuri grele”.
Am simțit cea mai apăsătoare tristețe văzând câtă josnicie, prostie și urâțenie morală colcăie în niște oameni pe care-i credeam mai sensibili decât alții, mai idealiști, iubitori de frumos, din moment ce se prezintă drept artiști.
