Filosofic, rădăcinile discursului despre fericire care a influențat spiritul Declarației de Independență sunt, așa cum spuneam, mai vechi. Aristotel este unul dintre reperele de neocolit și în acest imperiu ideatic al cugetării. În ,,Etica nicomahică”, despre care se spune că a fost scrisă și ca îndrumar/ sfat pentru fiul său Nicomah, el spune că fericirea se numără printre bunurile desăvârșite şi demne de venerație, care îi apropie pe cei care o posedă de condiţia divinității, fiind ,,activitatea sufletului conformă cu virtutea, iar dacă acestea sunt mai multe, în conformitate cu cea mai desăvârşită, şi asta de-a lungul unei întregi vieţi desăvârșite” (,,Etica nicomahică”, București, Editura Științifică şi Enciclopedică, 1988, p. 9). De aceea, fericirea este considerată: ,,suprema frumuseţe, supremul bine şi totodată suprema plăcere, într-o unitate inseparabilă” (ibid., p. 9). Pentru el, eudaimonia („fericirea” sau „prosperitatea”) este concept de bază în definirea perfecțiunii umane și un scop al comunității.
Polemizând cu ideile lui Solon, care era convins de faptul că nu trebuie să considerăm pe nimeni fericit atâta timp cât trăiește, ci trebuie să-i așteptăm sfârșitul pentru a concluziona cu privire la aceasta, Aristotel întreabă: ,,Dar un asemenea lucru nu ar fi lipsit de orice sens, mai ales în ochii noștri, care considerăm că fericirea stă într-o activitate anume?” (ibid., p. 23). Apreciind că fericirea este ,,lucrul cel mai bun, cel mai frumos și cel mai plăcut”, filosoful grec își exprimă credința că absența unor lucruri, cum ar fi lipsa unei origini nobile, a unor copii reușiți și a frumuseții pot înnora fericirea, ,,căci nu poate fi pe deplin fericit cel care are un aspect diform sau de origine umilă sau trăiește singur și lipsit de copii; și poate încă și mai puțin fericit este cel ce are copii sau prieteni foarte răi sau, avându-i buni, i-au murit!” (ibid., p. 21). El pledează și pentru o anume democrație a fericirii, de vreme ce în ,,Politica” (1099b, 20) spune că fericirea nu e apanajul unei elite intelectuale restrânse numeric, ci e ,,accesibilă multor oameni” şi anume ,,tuturor celor care nu sunt inapți de virtute”. Valentin Mureșan, reflectând asupra ,,esenței fericirii la Aristotel” (http://psiho- spiritualitate. blogspot.com/2013/09/esenta-fericirii-la-aristotel-valentin.html) notează cu îndreptățire: ,,Şi astăzi ne întrebăm, precum Stagiritul, cum e mai bine să trăim, alăturându-ne celorlalţi cetățeni şi lucrând spre binele comunității (dedicându-ne carierei politice) sau retrăgându-ne din viaţa publică şi consacrându-ne unei profesii nepolitice şi bunăstării în viaţa privată? Căci prin tradiţie pentru atenieni «viaţa de succes» (eudaimonia) înseamnă unul dintre aceste două moduri de viaţă: cel politic şi cel filosofic. Această alegere pune în încurcătură şi astăzi pe mulţi tineri aflaţi în pragul maturității”.
Aristotel sugerează o „datorie de a fi fericit”. Firește, putem avea rezerve față de un asemenea gen de fericire, întrucât raportarea ei este realizată prin asocierea cu virtutea perfectă, perfecțiunea. Trimiterea către asumarea responsabilității personale în efortul de căutare a fericirii este însă tulburătoare la Aristotel: ,,Oricine poate să trăiască în conformitate cu propriile alegeri va adopta un anume scop al vieţii reuşite, fie că acesta e onoarea sau reputaţia sau bogăţia sau cultura – un scop pe care să-l urmărească în toate acţiunile sale; căci a nu-ţi fi ordonat propria viaţă în raport cu un anume scop e semnul unei extreme nebunii” (,,Etica eudemică”, 1214b,10).
În formatul discursului nostru, cred că ar fi mai potrivit să trimitem, la modul ideal, către un portret robot al omului fericit în sens aristotelic… Acesta ar fi insul care se străduiește să trăiască mereu întru virtute. E viaţa unuia care răspunde cu mare curaj grelelor încercări ale vieții. Ostașii l-ar vrea comandant. E cumpătat în privința marilor plăceri. Știe să fie generos când trebuie, se ferește să cadă pradă păcatului avariției. Chiar dacă nu e bogat, poate fi generos. Vanitatea și meschinăria îi sunt străine, dar îi place să-i fie recunoscute meritele. Moderat în atitudini, evitând violența, preferă veselia care nu alunecă însă niciodată în bufonerie. Nu cunoaște otrava invidiei și răutății, este un admirator al legii și dreptății. Truda întru primum vivere este apreciată ca fiind firească, dar crede că o parte din viață trebuie dedicată reflecției, studiului filosofiei și științelor. Pentru el, puterea înseamnă știință. Dacă se poate sprijini pe prieteni și să se bucure de familie, de prosperitate și recunoaștere publică, să fie sănătos şi să nu fie ocolit de noroc, atunci când va fi trasă cortina peste viață ar putea spune că a avut un daimon bun care i-a vegheat viaţa… A reușit, astfel, să-și apropie fericit curajul, cumpătarea, toleranța, măreția, generozitatea, răbdarea, loialitatea, spiritul elevat, atitudinea prietenoasă și dreptatea de ființarea sa.
Dar cât de departe este astăzi acest portret al fericirii față de noi, astăzi când, tot căutând fericirea, oamenii încearcă parcă să se upgradeze în zei… Bioingineria, ingineria cyborg și ingineria ființelor anorganice par căile pe care se merge către căutarea fericirii. Yuval Noah Harari (,,Scurtă istorie a viitorului”, Iași, Editura Polirom, 2018, p. 49) crede că, tot schimbând trăsurile în goana după sănătate, fericire și putere, sărind din una în alta până când nu vom mai fi umani, ,,orice ați fi astăzi – un jucător de crichet hindus evlavios sau o jurnalistă aspirantă lesbiană –, într-o lume upgradată vă veți simți ca un vânător neanderthalian pe Wall Street. Nu vă veți mai găsi locul”.
Până atunci însă, faptul că americanii și japonezii trimit în documentele lor fundamentale către fericire ar putea constitui un cap de pod pentru salvarea umanului din noi… Dreptul de a căuta fericirea în Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii are și efecte juridice. S-a născut o jurisprudență americană a fericirii. Un analist al fenomenului, Joseph R. Grodin, amintește, de pildă, de unul din primele cazuri care au abordat fericirea și siguranța: Beebe v. State, 1855. 42. Aici, Curtea Supremă din Indiana a anulat o lege statală pe motiv că era contrarie dreptului la „libertate și căutarea fericirii”. Astăzi, în mod frecvent, instanțele americane sancționează pretenția unora de a căuta fericirea în consumul de droguri, de pildă, tot în numele acestei jurisprudențe care mai păstrează respectul față de esența umană. Am privit și către alte zări. În Germania, bunăoară (vezi ,,Selecție de Decizii ale Curții Constituționale Federale a Germaniei”, București, Editura CH Beck, 2014), înțelegem că libertatea și fericirea… clasice încă se mai bucură de respect. John Rawls – (,,O teorie a dreptății, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012, p. 477), cel pentru care dreptatea este o fericire în acord cu virtutea, îmi spune că „o persoană este fericită când este mai mult sau mai puțin pe cale să execute un plan rațional al vieții, stabilit în condiții (mai mult sau mai puțin) favorabile și este suficient de sigură că intențiile sale pot fi realizate”. Pentru acest filosof american, atingerea fericirii depinde însă și de ,,circumstanțe și de noroc”. Dacă suntem pe aceeași lungime de undă cu el, înțelegem că statul poate asigura, prin politicile sale, cel mult premisele unor circumstanțe favorabile pentru fericire. Fericirea este, în cele din urmă, o chestiune exclusiv intimă, dar și delicată, întrucât, ceea ce mă face pe mine fericit poate să-l deranjeze pe altul. Dacă vreau să fiu fericit, nu înseamnă neapărat că și seamănul meu dorește. Sau, cel puțin, nu aspiră către același gen de fericire. Shakespeare ne avertiza că este tare trist să privim fericirea prin ochii altuia. Știind că fericirea poate ține unora de cald chiar dacă aceasta este uneori doar în zdrențe, glasul ei de sirenă ajunge până la fiecare dintre noi.
