Virtuțile tăcerii, violul duziniștilor limbuți și inteligența Labradorului

Spuneam cândva că sunt descumpănit din cauza neputinței de a opta pentru Dimitrie Cantemir sau Francis Bacon, în disputa acestora, purtată la mare distanță… temporală, cu privire la esența Tăcerii. În timp ce Bacon îmi spunea că aceasta este „virtutea nebunilor”, Cantemir îmi șoptea că este „capul filosofiei”. Într-o vreme, Cicero, care-mi amintea obsesiv despre faptul că Tăcerea este una dintre marile arte ale conversației, mi-a mai atenuat pasiunea acestor zvârcoliri cognitive. Ajunsesem să „lucrez” la elaborarea unei definiții personale a Tăcerii („Un strop de suflet care vorbește doar cu el însuși”), dar a venit peste mine, ca un uragan ciudat în care locuiesc toate tăcerile cele frumoase și înțelepte ale lumii, povestea „Despre tăcere” (Editura All , București, 2001) a lui David Le Breton, care, vía Kierkegaard, deschide perspectiva unui „catharsis al tăcerii”, cel puțin până atunci când valoarea autentică a Cuvântului va fi pe deplin restaurată…
Sfinţii Părinţi, se știe, au aşezat virtutea tăcerii în vârful piramidei virtuţilor. Ei argumentau că fără tăcere nicio virtute nu poate rămâne în sufletul omului. Părinţii deşertului ne spuneau că acele cuvinte grăite din tăcere au o valoare autentică, încercau să ne înțelepțească repetându-ne aproape obsesiv: cuvintele care se nasc din zgomotul şi din anxietatea lumii nu sunt decât caricaturi ale cuvintelor adevărate. Tăcerea ne învaţă să ascultăm. Este important să știi când să taci, să-i asculți pe ceilalți și să găsești acel spațiu interior în care să comunici. Kent Nerburn, în ,,Nici lup, nici câine: urmele uitate ale unui indian bătrân”, descriind cultura amerindiană, prezintă un univers în care tăcerea este o virtute care îi ajută pe oameni să devină conștienți de toate împrejurimile vieții lor. Ea îi apropie de pământ, de natură, de ceilalți oameni, de ciclul vieții și chiar de ei înșiși, de propriile gânduri, de esențele/ virtuțile supraviețuirii.  În Upanișade ni se sugerează că tăcerea este o mare bogăție a spiritului. Învățătorul bun ne învață și prin tăcerile sale. Un eseist, Dragoș Șerban, îmi spune: ,,Nu am uitat, de exemplu, tăcerea, acest fenomen la fel de minunat pe cât este zeroul din matematică. Ce ar fi matematica fără zero, doar cu unu și doi și trei, ce ar fi ea altceva decât o înșiruire de cifre infinit de obositoare în absența tăcerii dintre ele. Ce ar fi muzica fără tăcere între sunete? Un strigăt lung și strident”. Tăcerea și cifra zero sunt mari virtuți ale spiritului. Prima este un agent psihologic doldora și de bun simț, a doua este un agent matematic. Ambele au un grad de abstractizare foarte înalt.
La sărbătorile pascale, stridența cea mai violentă a constituit-o, din nou, zgomotul provocat de duziniștii noștri limbuți, de cei care ar trebui să administreze eficient (pentru comunitate, nu doar pentru ei) resursele noastre naționale. Li se mai spune și politicieni. I-am văzut, urmați de cohorte de pseudo ziariști, lipiți, a credință mimată, de sfintele altare. Uneori, într-o regie jalnică trimisă în operă chiar și pe la bisericuțele din varii cătune, aceștia au luat primii Lumina Învierii. Îi văzusem, mai înainte, prin tot felul de comunicate din ziare, prin jenante talk-show-uri, cum transmiteau, de Paște, urări electorale. Mi-am spus atunci că pentru asemenea voci ar trebui instituit, prin lege, un alt tip, de limbaj: al faptelor. Poate că în felul acesta ar putea prețui și tăcerea. Deocamdată, nu fac altceva decât s-o violeze. Pitagora ne spusese: ,,Taci, atâta timp cât nu poţi spune mai mult decât tăcerea!” Mahatma Gandhi, politician de excepție, le sugerase celor care ar dori să fie politicieni: ,,Omul strică lucrurile mai mult cu cuvintele decât cu tăcerea”. Dar cine să-l asculte? A asculta nu înseamnă doar să fii posesorul unor urechi sănătoase, ci mai ales gazda unui spirit elevat.
A, să nu uit: am un câine; Labrador. Atunci când exagerează cu lătratul și efuziunile sentimentale, îi fac un semn scurt, tăcut, arătându-i padocul. Pleacă smerit, intră în padoc și se înfrățește cu tăcerea… O, aproape să uit și asta: Labradorul meu este înțelept și are un bun simț ireproșabil.