Oedip, regele Tebei, și-a ucis tatăl, fără să știe cine era acesta, și s-a căsătorit cu propria sa mamă, regina Jocasta. Cu soția/ mama sa, Oedip a avut două fiice/ surori și doi frați/ fii. Când Jocasta a aflat adevărul relației lor incestuoase, s-a sinucis. Oedip a fost foarte tulburat. Smulgându-și globii oculari, eroul lui Sofocle și-a petrecut anii rămași rătăcind prin Grecia, îngrijit de Antigona, loiala sa fiică. Oedip este primul mare vinovat fără vină dintre eroii literaturii.
Nefericitul prinț Hamlet, alt nevinovat fără vină, neputând să-l pedepsească la timp pe ucigașul tatălui său, uzurpatorul Claudius, îl lasă multă vreme pe criminal să-și continue șirul fărădelegilor, cu speranța că-și va păstra coroana.
Dacă-l ascultăm și pe Ion Ianoși, Mîșkin este tot un vinovat fără vină, căci el ,,face și binele și răul de-a valma, nerecunoscându-i pe ticăloși și sfârșind prin a-i înțelege, a-i compătimi și a-i iubi, ceea ce aproape că echivalează cu condamnarea celor năpăstuiți”. Mîșkin nu întreprinde nimic pentru a preveni uciderea Nastasiei Filippovna, pe care o iubea. Mai mult decât atât, îl consideră pe ucigașul acesteia, Rogojin, un frate de cruce pe care chiar îl compătimește.
Oedip, Hamlet și Mîșkin sunt cei puși în situația de a lua act de crime care au avut loc sau care sunt pe cale de a fi săvârșite, dar în care, e drept că fără voia lor, sunt amestecați. Firește, între cei trei vinovați fără vină există deosebiri; inclusiv din perspectiva modului în care și-au ,,plătit” vina fără… vină. Oedip se va autoflagela. Hamlet, răvășit de ideea inutilității vieții, curtat și de sinucidere, va muri. Mîșkin va plânge lângă cadavrul femeii iubite, împletindu-și lacrimile sincere cu regretele criminalului Rogojin, dar luând apoi calea sanatoriului, a retragerii din lume. Într-un fel sau altul, Sofocle, Shakespeare și Dostoievski nu-i lasă nepedepsiți…
Înțeleg, cu mare tristețe, că și în originalul orizont mioritic non-literar, în politică, încercându-se pastișarea nobleței plăsmuirilor literare, au fost creați… vinovați fără vină.
Ion Iliescu n-are nici acum vreo vină dovedită pentru morții din decembrie 1989, pentru mineriadă și tonul dat jafului național, prin protejații săi, pozând mereu în ,,sărac și curat”. Mai nou, procurorii cazului I. I. sunt acuzați de amânare sine die a întocmirii unui dosar care ar putea să stea cu argumente pe masa judecătorilor. Începe să prindă contur un fel de prescripție ticăloasă.
În vinovat fără vină pozează vesel și Traian Băsescu. Nici măcar tizul său șoptitor, Petrov, nu-l stresează. Povestea cu flota vândută s-a dus pe apa Sâmbetei, o istorie încâlcită din zona imobiliară s-a pierdut în ceață. Etc.
Vinovatul fără vină al clipei curente, Klaus Werner Iohannis, nu a dat de tot seamă pentru poveștile imobiliare și adopțiile unor copii în străinătate, a scăpat, se pare, prin recentul pact politic pe care l-a girat în culise, între apă și foc, și de destituirea din funcție, nu se sinchisește de încălcarea Constituției prin asumarea rolului de șef de partid pe care-l joacă. Etc.
De fapt, în integralitatea sa, cea mai non-performantă și imorală categorie socială, a politicienilor, se consideră a fi chiar mai mult decât un original vinovat fără vină. Este pe cale de a ne cere să-i acordăm titlul de inocent al democrației originale. Până și politicienii care au fost cazați prin pușcării revendică acest statut deși știu că li se potrivește ca o mănușă zisa lui Franҫois Villon (,,Balada VI”): ,,Fârtați întru miștocăreală/ Cu alba-neagra învățați/ Dați lovituri la-nghesuială/ Banii pitiți să-i înhățați”.
