Vindecarea Slăbănogului de la Vitezda

A patra Duminică de la Sfintele Paşti, asemenea tuturor Duminicilor până la Înălţare, este zi de praznic împărătesc şi îi găseşte pe toţi creştinii în aceeaşi atmosferă sărbătorească, în aceeaşi lumină şi bucurie, care s-a revărsat asupra lumii întregi o dată cu Învierea lui Hristos.
În această sfântă zi, cuvântul Evangheliei ne aducem aminte de una dintre multele minuni săvârşite de Mântuitorul nostru, care, venind în Ierusalim, întâlneşte la o scăldătoare numită Vitezda pe un om ce era paralizat de treizeci şi opt de ani şi nu putea umbla. La acea scăldătoare, în jurul căreia se adunau o mulţime de bolnavi, un înger al Domnului se cobora din vreme în vreme şi tulbura apa, iar primul om care reuşea să intre în apă după acea tulburare se vindeca de boala de care suferea. Cel pe care l-a întâlnit Hristos, neputând umbla, se târa şi de aceea nu ajungea niciodată la timp. El însă aştepta în continuare acolo, nutrind speranţa că o dată şi odată va reuşi şi el să intre primul în apă şi să se vindece. Văzându-l, Mântuitorului i s-a făcut milă de el şi i-a spus: „Ia-ţi patul şi umblă”, iar bolnavul s-a vindecat pe loc şi a început a umbla. Această minune petrecându-se într-o sâmbătă, i-a iritat pe unii dintre iudei, pentru că, pe deoparte, omul îşi căra patul după el în timpul Sabatului, aşa cum îi poruncise Domnul, iar pe de alta, ei credeau că nu se cădea ca Iisus să facă asemenea lucrări în ziua Sabatului, şi de aceea căutau să-L prindă şi să-L omoare.
Această scăldătoare pe unde a trecut Domnul, a fost descoperită de arheologi, după descrierea din Evanghelie şi este astăzi un binecunoscut loc de pelerinaj. Este o mică fântână care se află în apropierea ruinelor unui imens bazin, unde iudeii sănătoşi veneau să se curăţească. Bolnavii şi ologii însă, nu aveau voie să se scalde împreună cu ceilalţi, la fel cum nu aveau voie să intre în casa lui Dumnezeu.
Minunea vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda reliefează legătură care există între păcat şi boală, precum şi între suferinţă şi pocăinţă. Multa suferinţă a acestui om paralizat s-a transformat în vreme de pocăinţă, o pocăinţă arătată prin răbdare multă şi prin nădejde multă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că slăbănogul ne învaţă multa răbdare fără cârtire; el nu se revoltă, nu se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, nu cârteşte, nu-şi blestemă soarta, ci suferă întru răbdare şi suferă întru nădejde. Deşi atâţia oameni erau în jurul lui şi nimeni nu l-a ajutat niciodată, el nu îi judecă pe ceilalţi, nu se plânge zicând că ceilalţi sunt nişte egoişti, nu-i blestemă, nu-i vorbeşte de rău pe cei care ar fi putut să-l ajute şi nu l-au ajutat, ci rabdă întru speranţă, iar această răbdare a lui întru smerenie şi întru speranţă, fără cârtire şi fără a judeca pe alţii, a fost socotită lui ca pocăinţă.
Exemplul acestui slăbănog oferă aşadar tuturor creştinilor o lecţie despre cum suferinţa poate fi transformată în pocăinţă şi dă mărturie despre faptul că Dumnezeu cunoaşte suferinţa fiecăruia, cunoaşte pocăinţa şi speranţa fiecăruia, şi că, deşi uneori ni se pare că Dumnezeu întârzie, totuşi El vine, dar nu când şi cum dorim noi, ci când doreşte şi consideră El că e necesar pentru noi, vindecând toate durerile noastre şi aducându-ne mântuirea.
Hristos a Înviat !

Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău