A patra Duminică de la Sfintele Paşti, asemenea tuturor Duminicilor până la Înălţare, este zi de praznic împărătesc şi îi găseşte pe toţi creştinii în aceeaşi atmosferă sărbătorească, în aceeaşi lumină şi bucurie, care s-a revărsat asupra lumii întregi o dată cu Învierea lui Hristos. În această sfântă zi, cuvântul Evangheliei ne aducem aminte de una dintre multele minuni săvârşite de Mântuitorul nostru în Ierusalim, vindecarea unui paralitic ce suferea de mulţi ani, minune care ne arată o dată în plus că în Iisus Hristos se află izvorul vieţii şi al sănătăţii, izvorul milostivirii şi al iertării păcatelor, izvorul ridicării noastre din moartea păcatului şi al dăruirii vieţii veşnice.
Venind în Ierusalim, Domnul întâlneşte la o scăldătoare numită Vitezda pe un om ce era paralizat de treizeci şi opt de ani şi nu putea umbla. La acea scăldătoare, în jurul căreia se adunau o mulţime de bolnavi, un înger al Domnului se cobora din vreme în vreme şi tulbura apa, iar primul om care reuşea să intre în apă după acea tulburare se vindeca de boala de care suferea. Cel pe care l-a întâlnit Hristos, neputând umbla, nu ajungea niciodată la timp. El însă aştepta în continuare acolo, nutrind speranţa că o dată şi odată va reuşi şi el să intre primul în apă şi să se vindece. Văzându-l, Mântuitorului i s-a făcut milă de el şi i-a spus: „Ia-ţi patul şi umblă”, iar bolnavul s-a vindecat pe loc şi a început a umbla.
Mântuitorul umbla aşadar prin acele locuri pe unde cei aflaţi în suferinţă se adunau şi îşi revărsa mila Sa dumnezeiască îndeosebi asupra acestora, tămăduindu-i şi ridicându-le trupurile şi sufletele din durere şi chinuri. Această putere vindecătoare, milostivă, a Mântuitorului Iisus Hristos este scoasă în evidenţă de modul în care Biserica a rânduit citirea Evangheliilor în duminicile dintre Sfintele Paşti şi Înălţarea Domnului, prin care ni se arată că Hristos Cel Înviat din morţi doreşte să ne înalţe la viaţa cerească, iar scopul Învierii şi Înălţării Mântuitorului este tocmai acela de a ne învia şi pe noi din moarte, din moartea sufletească a păcatului şi din moartea fizică a trupului, şi de a ne înălţa la ceruri în slava şi iubirea Preasfintei Treimi.
Minunea vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda reliefează totodată legătură care există între păcat şi boală, precum şi între suferinţă şi pocăinţă. Multa suferinţă a acestui om paralizat s-a transformat în vreme de pocăinţă, o pocăinţă arătată prin răbdare multă şi prin nădejde multă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că slăbănogul ne învaţă multa răbdare fără cârtire; el nu se revoltă, nu se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, nu cârteşte, nu-şi blestemă soarta, ci suferă întru răbdare şi suferă întru nădejde. Deşi atâţia oameni erau în jurul lui şi nimeni nu l-a ajutat niciodată, el nu îi judecă pe ceilalţi, nu se plânge zicând că ceilalţi sunt nişte egoişti, nu-i blestemă, nu-i vorbeşte de rău pe cei care ar fi putut să-l ajute şi nu l-au ajutat, ci rabdă întru speranţă, iar această răbdare a lui întru smerenie şi întru speranţă, fără cârtire şi fără a judeca pe alţii, a fost socotită lui ca pocăinţă.
Exemplul acestui slăbănog oferă aşadar tuturor creştinilor o lecţie despre cum suferinţa poate fi transformată în pocăinţă şi dă mărturie despre faptul că Dumnezeu cunoaşte suferinţa fiecăruia, cunoaşte pocăinţa şi speranţa fiecăruia, şi că, deşi uneori ni se pare că Dumnezeu întârzie, totuşi El vine, dar nu când şi cum dorim noi, ci când doreşte şi consideră El că e necesar pentru noi, vindecând toate durerile noastre şi aducându-ne mântuirea.
Hristos a Înviat !
Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
