Vindecarea lunaticului

În multe locuri din Sfânta Evanghelie citim că oameni chinuiţi de cele mai felurite boli: paralitici, orbi, şchiopi, muţi, leproşi şi alţii s-au apropiat de Hristos rugându-L să-i tămăduiască. Sfânta Evanghelie din Duminica a IV-a din Post ne aminteşte de un tată îndurerat care cere ajutorul Mântuitorului pentru vindecarea copilului său ce era cuprins de un duh necurat.
Evanghelia nu ne spune, dar probabil omul a încercat vindecarea fiului şi pe alte căi. Ne putem imagina starea sufletească a părintelui care vedea suferinţa copilului şi căruia nu i-au putut veni în ajutor nici cunoscuţii, nici necunoscuţii. Tatăl, văzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul, l-a adus mai întâi la Apostoli, crezând că ei îl vor putea vindeca, dar aceştia n-au putut. Atunci tatăl s-a îndreptat cu rugămintea către Iisus: “Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut..” (Marcu IX, 17-18). Mântuitorul, văzând cumplita suferinţă a copilului, a zis: “Aduceţi-l aici, la Mine!” Apoi a certat duhul necurat să iasă din bolnav şi copilul s-a tămăduit.
Aparenta uşurinţă cu care Iisus l-a vindecat pe cel posedat i-a mirat pe ucenici. Evangheliştii mărturisesc că Iisus a dat Apostolilor Săi darul vindecării oricărei neputinţe: „Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă.” (Matei 10, 1), dar în cazul de faţă, iată că nu au putut să-l vindece pe fiul acestui tată nefericit. Apostolii L-au întrebat de ce ei nu au putut să alunge demonul, iar Dumnezeiescul Mântuitor le-a răspuns: “Pentru puţina voastră credinţă.” (Matei 17, 20). Credinţa apostolilor a fost slabă şi de aceea încercarea lor de a alunga demonul din copil, a fost lipsită de succes. Au fost fericiţi că au primit o putere deosebită, au avut poate momente când orgoliul omenesc i-a adus în pragul mândriei deşarte, fapt pentru care Isus le-a adus aminte că orice putere, aici pe pământ, de la Domnul este! O lecţie de umilinţă care purifică credinţa. Necredinţa răneşte întotdeauna pe Hristos, de aceea a spus Apostolilor: “O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? ” (Marcu IX, 19). Deja era al treilea an de când Apostolii erau împreună cu Hristos, ascultând învăţăturile Sale, dar cu toate acestea credinţa lor nu era încă perfectă.
Credinţa trebuie să fie lucrătoare prin iubire, pentru că după cum ştim “Credinţa fără fapte este moartă” (Iacob 2, 20), iar cele două pietre de încercare a tăriei credinţei sunt postul şi rugăciunea. Aceasta o aflăm tot din Evanghelia zilei, prin lămurirea pe care Mântuitorul o dă Apostolilor :“ Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post”(Marcu IX, 29). O rugăciune cucernică şi stăruitoare este o lucrare de ridicare a minţii şi sufletului nostru către Dumnezeu, faţă de care nutrim cele mai sfinte sentimente de dragoste şi supunere, iar postul, prin înfrânările ce le impune pentru corp şi, mai ales, prin înfrânările de ordin moral, pe care credinciosul şi le impune şi le trăieşte în acest timp al renunţărilor şi al reţinerilor, oferă şansa unei vieţi noi. Fiecare om se confruntă în timpul vieţii sale cu diferite greutăţi, amărăciuni, dureri, pierderi, eşecuri sau nefericiri, care apasă asupra inimii lui, iar în astfel de momente, numai credinţa însoţită de post şi rugăciune îi oferă puterea de a trece peste încercări, împlinind voia lui Dumnezeu şi pregătindu-se pentru viaţa cea veşnică.

Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău