E grozav să-ţi poţi petrece timpul cu oameni care ştiu de glumă, e o mare şansă, pentru că îi găseşti din ce în ce mai rar în vremurile astea atinse de morbul gâlcevei. Într-o formulare memorabilă, o cunoscută eseistă şi cercetătoare în mai multe domenii (lingvistică, folcloristică etc.), rezidentă în SUA, mă refer la Sanda Galopenţia, spunea că la noi se observă „o bucurie rea a vorbitului şi scrisului răstit”. Şi ăsta e un semn de boală, de societate bolnavă.
Dar unde e bucuria adevărată, transmisă de oameni sănătoşi, echilibraţi, cu picioarele pe pământ şi scaun la cap, care au simţul umorului? Al unuia benign, care nu ofensează pe nimeni, ci destinde atmosfera şi descreţeşte frunţile. Cei bolnavi de suspiciune, cu probleme de natură psihică, veşnic încordaţi, temători să lase garda jos, pentru că au mereu ceva de ascuns, pătimaşii aflaţi tot timpul în război cu ceva sau cu cineva, nu gustă glumele şi nu suportă ironia. Incapabili de o atitudine relaxată, detaşată, ei se înfierbântă una-două şi pornesc la atac din te miri ce. Şi o mai şi fac apoi pe ofuscaţii, deşi ei jignesc în primul rând prin reacţiile lor umorale, prin atitudini grobiene.
Cum o să înţeleagă astfel de naturi gregare, autosuficiente, împotmolite în propria micime, lipsite de orizont, esenţa ironiei? Care presupune o anumită distanţare faţă de un lucru, privit cu luciditate, cu spirit critic. Cei ironici din fire nu vor suporta niciodată emfaza, grandilocvenţa, vorbăria goală, discursurile găunoase ale unora şi altora. Vor zâmbi şi, când vor spune ceva, în cuvintele lor va fi mereu un mic accent cu rol de dezumflare a bombasticului.
Îmi plac spiritele ironice, dubitative, şi n-am nici cea mai mică aderenţă la genul gongoric. N-am aşadar pic de încredere în retorica inflamată, stridentă, şi îmi iau întotdeauna distanţă faţă de indivizii infatuaţi, pedanţi, preţioşi. Vorbăria lor (a retorilor şi limbuţilor, a egocentricilor) îmi sună, inevitabil, a gol. Pentru că adevărul nu are nevoie de cuvinte umflate, pompoase, el deţinând o putere „per se”.
Aceea de a se impune şi de a ieşi la iveală, dezvăluind realitatea escamotată, denaturările intenţionate. Dincolo de falsitate şi de falsificare. În schimb, sunt mereu dispusă să acord atenţie celor care ştiu să vorbească simplu, firesc, sensibilizând ascultătorii, trezindu-le gânduri, sentimente, asocieri de idei, amintiri. Oameni care sunt calzi, deschişi, luminoşi, autoironici, cu simţul relativului, empatici, mai simplu spus. Şi care, prin atitudinea lor, binedispusă, binevoitoare, îi creditează pe ceilalţi cu capacitatea înţelegerii.
Oare este atât de greu de înţeles, de pildă, că avem mereu nevoie să ne primenim sufletul şi mintea? Să regăsim în adâncul nostru bunătatea, generozitatea, seninătatea. Şi luciditatea, singura care ne fereşte să idealizăm excesiv ceva anume, să idolatrizăm persoane, să aşteptăm mereu mântuitori, salvatori din afara noastră, sperând că aceştia vor face minuni. Ceea ce, evident, nu se întâmplă, aşa că tot recădem în infernalul hău al nemulţumirilor, neîmplinirilor, lipsurilor şi necazurilor noastre. Şi nu mai avem puterea şi voinţa de a crede în viitor, pofta de viitor, care ne ţine vii. Numai că viitorul nu se aşteaptă pur şi simplu, ca un tren în gară, ci se pregăteşte.
