Vieti printre ziare

La poarta dinspre Politie a Spitalului Judetean a existat de când e lumea cel putin un chiosc de presa. La acest chiosc, pe care inainte de ’89 scria „Steagul Rosu”, a lucrat o doamna de care probabil ca multi bacauani isi aduc aminte. Este acea femeie marunta de statura, binevoitoare, pe care toata lumea o stia drept doamna Creanga.

Ploaie, vânt, cald sau frig, pe doamna Creanga o vedeai mai mereu robotind in chiosc sau in jurul lui, aranja ziarele sa le vada lumea titlurile, mai schimba câte o vorba cu vreun client sau o prietena, iar in zilele fierbinti de vara il atragea prin preajma, la umbra pomilor, si pe vânzatorul ambulant cu toneta lui cu suc de trandafiri, la 50 de bani paharul, sa isi ostoiasca trecatorii setea si, eventual, sa mai cumpere si o gazeta. Era munca ei, era viata ei, marcata insa si de apasari personale, care i se imprimasera in umbra surâsului. Aceasta era doamna Creanga, acum pensionata, dupa zeci de ani de munca in acelasi loc.

Fascinatia presei

Chioscul acela, atât de burdusit de tiparituri de abia incapea si doamna Creanga, era un univers infinit si fascinant pentru un copil de vreo 12 ani, din cartierul Cornisa, care aproape zilnic isi facea drum pe acolo. Sa fi fost la cumpana deceniilor ’70-’80 când a descoperit comoara din chiosc. Iar când ii cerea doamnei Creanga o revista, de exemplu „Tehnium”, „Stiinta si Tehnica”, „Start 2000” sau revista de sah, doamna Creanga ii impânzea taraba cu un vraf de reviste.

Pe care copilul le rasfoia si isi facea planuri financiare despre cât si prin ce metode sa ii induplece pe parinti sa ii dea banii de tiparituri. Si mai erau revistele „Magazin”, „Urzica”, „Albina”, ziarul “Sportul” (mai ales ca Bacaul avea fotbal, iar copilul era pasionat si de sport, de cronici si clasamente). Mai cumpara constant „Steagul Rosu” sau revista lunara „Uniunea Sovietica”, un lux de hârtie velina, pline cu poze fascinante ale unor locuri si obiceiuri nestiute.

Dumitru Sechelariu

In toti anii trecuti de atunci, doamna Creanga a ramas la locul ei. Copilul de odinioara a devenit adolescent, si-a rarit vizitele la chioscul ei, viata i-a purtat pasii pe alte drumuri, dar microbul era deja inoculat. Si nu exista sâmbata sa nu cumpere ziarul saptamânal „Steagul Rosu”, ziarul sportiv sau alte gazete ale vremii.

In 1986, adolescentul l-a cunoscut pe Dumitru Sechelariu si intre ei s-a legat o simpatie si o amicitie simpla, fara sa banuiasca vreunul ca presa le va fi, cândva, univers comun. Acelasi Dumitru Sechelariu, viitor patron de presa, poate cel mai semnificativ patron de presa din Bacau, de care si-au legat traiectele profesionale mai toti jurnalistii din acest oras.

Revolutia

In 1988, pe adolescent l-au luat din Bacau si l-au trimis in armata, iar in 1989 l-au trimis in revolutie, in focul luptelor. I-a fost teribil de frica atunci când rafalele de gloante spargeau betoanele din jurul lui, iar camaradul de alaturi a cazut secerat, cu sapte gloante infipte de la casca pâna la bocanci. Lasat la vatra, a regasit Bacaul in 31 ianuarie 1990, cu oamenii sai bucurosi ca au la discretie portocale si brânza sarata din Danemarca.

A regasit-o pe doamna Creanga la locul ei, dar in locul „Steagului Rosu” a gasit ziarul „Desteptarea”, care pentru el insemna unul dintre primele semne ale adevaratei schimbari. Si asta, fiindca acolo se spuneau lucruri pe care altadata le auzeai doar la „Radio Europa Libera” sau „Vocea Americii”. Si nu a durat mult pâna când ziarele au inceput sa apara precum pop-cornul in ulei incins, fiindca se intâmplau multe, iar lumea simtea o nevoie nebuna sa isi dea cu parerea la gazeta.

Ziarele Bacaului

Tânarul l-a regasit in 1990 si pe Dumitru Sechelariu, cu numele inscris in caseta tehnica a unei tiparituri proaspete a orasului, una dintre primele reviste din Bacau, poate chiar prima, un gen de divertisment. In anii de inceput, in Bacau au mai aparut saptamânalul „Pur si Simplu” (1990), saptamânalul “Editie Speciala” (1990), precum si ziarul reinfiintatei Camere de Comert si Industrie, „Business Mesager”. La nivel national, aparusera deja „Azi”, „Dimineata”, „Expres”, „Baricada”, iar in 1992 iesea “Evenimentul Zilei”. Tânarul s-a abonat la vreo zece gazete.

A venit si vremea când Dumitru Sechelariu intra de-a binelea in rolul de patron de presa, mai intâi al publicatiei «Ziua», in 1993, apoi «Ultima Ora», in 1994 si apoi al „Desteptarii”, in 1995. Tot in 1995 a aparut si „Monitorul de Bacau” si totodata s-a nascut concurenta pozitiva intre gazetari, si ei tot mai numerosi in urbea noastra. Printre ei si-a gasit loc si tânarul pasionat de presa, la „Monitorul de Bacau”.

Concurenta si prietenia

Meseria nu era usoara, dar era frumoasa. Cea mai mare grija era sa nu piarda vreo informatie pe care sa o publice mai intâi colegii de la „Desteptarea”. Chestiune de orgoliu, in primul rând. In rest, intre ziaristii onesti si civilizati a functionat tot timpul prietenia din spatele baricadelor, cu respectarea regulilor meseriei. In peisajul presei bacauane au mai existat aparitii pasagere, cum au fost saptamânalele “Asa” (1999) sau “Impuls” (2000), care au rezistat pe piata câteva luni.

„Monitorul” a incetat sa mai apara in 2009, dupa 14 ani de existenta. Chestiune de bani, erori manageriale, optiune patronala. Aparuse insa deja „Ziarul de Bacau”, in 2002, in timp ce „Desteptarea” isi vedea nestingherita de drum si defila in presa locala. Si la „Monitorul” si la „Ziarul” au existat colective foarte bune de jurnalisti, care insa s-au rarit cu timpul, iar ziarele au avut de suferit, s-au subrezit si in final au cazut sub greutatea greselilor manageriale si a intruziunilor politice.

„Desteptarea” a ramas acelasi competitor redutabil pentru oricine scotea capul in presa locala, fie ele si jurnale saptamânale, precum “Gazeta de Bacau, “Semne particulare”, “Impartial” sau “Informatia Bacaului”. Toate acestea au disparut deja sau au o periodicitate relativa, iar in 2014, “Ziarul” si-a incetat si el aparitia pe tipar. Doar “Desteptarea” isi vede de drum, sfidând parca vremurile economice grele.

Tânarul de altadata, acum om matur, a lucrat la multe din aceste gazete, iar acum isi face meseria la “Desteptarea”, intr-un colectiv dinamic, cu jurnalisti dedicati meseriei, oameni puternici si mândri ca reprezinta aceasta gazeta emblematica a Bacaului. Acelasi colectiv de concurenta caruia i-a fost teama vreme de atâtia ani. Intre timp, doamna Creanga s-a pensionat si multi ziaristi si-au mutat scrierile in mediul virtual, pe propriile bloguri.

Dar „Desteptarea” e tot la locul ei, iar tânarul de odinioara, care a adunat deja 20 de ani de presa in spate, semneaza aceste rânduri, in amintirea tuturor celor despre care ati citit.