E vară, cald, poate prea cald, și lumea e interesată mai mult să se ascundă de arșița zilei. Fiecare caută un mijloc de a se răcori, stând fie sub o streașină, un umbrar, fie la o terasă, la piscină sau unde le permit banii.
Cei mai mulți, în special cei care trăiesc cu grija zilei de mâine, stau acasă, între betoanele încălzite de soarele dogoritor, încercând să afle cât le-a mai rămas din bruma de bani pe care o capătă lunar de la stat sau de la angajator. Sunt sărmanii țării, pentru care alimentele reprezintă prima grijă cotidiană. Nu c-ar fi mâncăi, ci pentru simplul motiv că „a se hrăni” înseamnă „a supraviețui”. Ei nu mai țin seama de cât de „în regulă” sunt alimentele de la raft, căutând să așeze în sacoșe produsele cele mai ieftine.
Nu-i vezi zăbovind îndelung cu privirea ațintită pe lista de ingrediente (din care vreo două-trei le recunosc: apa, sarea și soia, restul fiind o combinație de litere și cifre, de genul E180, desprinse din tabelul lui Mendeleev). Cred că nici cei cu bani nu-s prea interesați de ce prostii vâră în ei, odată cu shaorma sau cu lichidul brun, misterios, din sticla cu broboane abia cumpărată.
E drept că, în cazul lor, alta este explicația, în niciun caz sărăcia. În schimb, pentru bătrâni și sărmani, preocuparea pentru accesibilitatea alimentelor este perfect justificată. În cazul lor, important este să le ajungă banii din portofel pentru a plăti cumpărătura. Deseori îi auzi spunând (cu o fericire pe care mulți dintre noi nu suntem capabili să o înțelegem) că au făcut o „afacere”, atunci când au prins o „ofertă” la supermarket, economisind … 50 de bani.
Cam cât „câștigă” boschetarul care reușește să-l înduplece pe vreun client, la ieșirea din supermarket, să le cedeze căruciorul cu fisă. Cruntă ironie a sorții! În realitate, „afacerea” (câștigul) este a comerciantului lacom care, ca un borfaș de cartier, își amăgește clientul, momindu-l cu sintagma „la doar” (formulare care mă scoate din minți) sau arătându-i, într-un chenar îngroșat sau pe un fond viu colorat, antipaticul „99”, la coada prețului de neam prost.
Nici urmă de compasiune, la comerciant, el, de fapt, cedând din adaosul de 1.000 la sută, tot de neam prost. Mă întreb: câți dintre voi au auzit sau au văzut că o „multinațională” (tot ne-au invadat comerțul, aruncându-l la gunoi) a renunțat la produsele aflate la limita expirării în favoarea unor sărmani sau a unor pensionari cu venituri jenant de mici? Sau care a generat o campanie prin care, în baza cuponului, să le ofere acces la produse cu preț redus? Mai debrabă le aruncă.
De altfel, nici pe mărunții comercianți autohtoni nu i-am văzut cedând gratuit produsele nevândute peste zi. Preferă să le scoată la revânzare, a doua zi, deși mai nimeni n-ar da o para pe ele. Nici măcar sărmanii.
