Sotii Avel sunt cunoscuti in pietele bacauane ca producatori agricoli de succes. Chiar daca au avut parte de necazuri de-a lungul vietii, s-au incapatanat sa lucreze pamantul la ei acasa. Fiecare recolta frumoasa le da forta sa continue. Ii dezamagesc autoritatile si goana unora dupa castigul nemuncit.
In comuna Parava, casa familiei Avel este „imediat dupa troita cu tunuri, unde sunt serele acelea mari”. Ii cunoaste lumea, fiindca nu vezi oriunde atatea utilaje la poarta si in curte, hambar ca al lor si bogatie de legume proaspete, numai bune sa ajunga in pietele bacauane. Au venit in zona dupa ce casa lor a fost luata de apa la inundatiile din „92. Au acum o locuinta care le ofera tot confortul vremurilor noastre, doua fete la casa lor si fac ce le place: legumicultura. „Este traditie de familie, povesteste Lia Avel. De la tatal meu am invatat secretul, iar sotul a prins si el drag de meserie. Ziua de munca incepe la 5 dimineata. Se incheie si la miezul noptii”. Cultiva 3 hectare de pamant. Pe 2 sunt amenjate sere. Doar o parte din pamant este al lor. Fiecare leu investit vine din sudoarea lor, fara sa fi primit vreun ajutor de la stat. In fiecare an, au reinvestit profitul. „Am putea cultiva mult mai mult porumb, de exemplu, fiindca este destul pamant nelucrat, spune cu regret Vasile Avel. Dar nu se cumpara. De aceea am renuntat si la vaci. Nu aveam ce face cu laptele.”
Zi lumina pe camp
Munca legumicultorului nu se opreste niciodata. „Fiecare zi o petrecem in sera si pe camp. De la semintele puse in ghivece, pana adunam ultima varza de toamna.” Nu merge ca la carte. Da mana, bate gheata, ca anul acesta, cand le-a distrus ardeii in camp, se „evapora” tevile de irigatii, duc hotul la politie, dar organele il fac scapat si incrimineaza un mort. Uneori ii apuca lehamitea. Le dau putere sa mearga mai departe lujerii de rosii incarcati de rod, vinetele uriase si varza uda de roua. An dupa an, incearca seminte mai bune, fac incrucisari, investesc in tot ce-i mai nou in meserie. „Am avut varza de 15 kilograme, pe care am taiat-o in patru ca s-o vindem”.
Nu au timp sa bata pe la usi
Afacerea le asigura un trai decent. Ii supara doar nepasarea autoritatilor fata de adevaratul producator. „Nu ne vin in ajutor, spune Lia. Asteapta sa le sprijinim usile si sa cerem. Nu avem timp. Noi muncim. O zi pierduta la usa unui birou ne poate costa scump la recolta. Sa vina ei, domnii din birouri, pe la noi.” Ani de zile au evitat sa se caciuleasca pentru subventii. Anul acesta au incercat sa obtina bani pe Masura 141.
[ad#stire] Au cheltuit 1500 de lei pe hartoage. „Ne-am facut calcul ca, daca primim subventia pe Masura 141, 7.000 de euro in 5 ani, mai cumparam teren. Am ramas cu dosarul in sertar.” De ei depind familiile celor 5 angajati pe care ii au. Li se pun mereu conditii noi pentru a iesi pe piata cu marfa. Acum trebuie sa ambaleze totul. „Am facut-o si pe asta. In piete, de la sefi la ultimul taxator, toti ne trateaza de parca am vinde lucruri de furat, nu rodul muncii noastre.”
Doina Mincu
