Viața din cartierul Izvoare

Salcâmii care au dat denumirea străzii s-au cam dus… Nu căutăm motive. Dacă treci prin cartierul Izvoare oprești obligatoriu la crucea Sf. Andrei. Calea ferată este încă funcțională! Atenție șoferi! Fierul vechi, cât a mai rămas, mai are căutare. Sunt zile când se fac și trei-patru curse cu locomotiva, așa că opriți la semn și dați-i prioritate. În zonă avem două locații unde s-au construit locuințe. Cele mai vechi, acum le știm de „sociale”, și cele mai noi, de „Habitat prin voluntariat”, care nu sunt racordate nici acum la canalizare. Tot lângă trecere există și un magazin alimentar. Numărul locației sare imediat în evidență, afișat cu schepsis pe o ușă. Trei cifre de unu, aurite, în succesiune.

Domnul Vasile știe cum stă treaba în zonă. M-a văzut că fac fotografii cu calea ferată și a venit spre mine să se lămurească de ce? Dispuși la dialog, aflu pentru cititori cum au mai evoluat condițiile de trai de aici. Cu mulți ani în urmă am fost la inaugurarea acestor clădiri. Erau mai puțini. Gândite inițial să fie ca un adăpost, pentru situații de urgență, au devenit locuințe permanente pentru oameni aflați în nevoi, în căutarea unui cămin. S-au ridicat în timp scurt, în prag de iarnă, de o administrație a orașului care nu trebuie uitată. Domnul Vasile (nu am insistat să aflu dacă este proprietar sau administrator la magazinul din apropiere) văzând că nu am ochi albaștri și n-am venit în control, mă lămurește:

„Mai vin oameni cu saci. Ajutoare. Îi lasă aici, în colț. Nu intră. Ei vin, își iau ce le trebuie, mai ales copiii. Nu vedeți cablul? Ăsta-i contuarul de unde iau curent. Vedeți cablul cum pleacă! Nici ăia care-l citesc nu merg mai departe. Sunt patru sute de suflete acolo, cu tot cu copii. Se încălzesc cu sobe, cu reșouri din alea făcute, din BCA. Cum erau odată. Cu spire din nichelină. Aici e greu cu lemnele. Dar vedeți! Iese fum din coșuri! Se descurcă și ei cum pot. Mulți copii s-au născut aici. Sunt și oameni care vor să ajute. Dar nu intră mai mult. Nu că s-ar teme că ar lua purici. Poate că nu vor să se afle că aruncă lucruri bune. Dar dacă faci un bine, din suflet, nu te lauzi! Nu? Vin, lasă din mașină ce-au adus, în drept la ciușmelele alea două din care una curge non-stop, și pleacă repede. Dar oamenii sunt liniștiți. N-am treabă cu ei. Chiar nu am ce să le reproșez. Dacă îi vezi dincolo de gard, dincolo de trotuar, te întreabă: «Acolo-i a matale? Nu? Ei, de-acolo nu te mai interesează, ci zâci?!» Da, dacă tot stăm de vorbă și vrei să dai la ziar, strada asta, a «Salcâmului», nu credeți că merită și ea să fie asfaltată…? Nu mai am încredere în promisiuni! Aștia tot cu gura! Da’ să dați la ziar!”

Îmi atrag atenția mănușile colorate, din bumbac, cu cinci degete, pe care domnul Vasile le poartă. Gestica lor îmi dă motiv să-i fac o fotografie.

Ce vreți de la noi?…

La ora când băteam pe la uși, bărbații erau plecați la muncă. De dimineață. Mulți lucrează la gunoaie, la selecție. Alții sunt angajați cu carte de muncă. Au servici. Trec calea ferată pe Strada Salcâmului. Apa curge liniștit de la una din pompe, ridicând aburi. Bălțile sunt înghețate. E totuși devreme. Copiii sunt încă în vacanță și câinii, prietenoși. Dau alarma! Gospodinele care veneau să ia apă în bidoanele de plastic au făcut stop. „Da’ de ce ne fotografiezi, domnule? Nu mai ai ce mânca? Ești ziarist? Ți-ai cerut voie? Veniți, dați numai prostii la televizor și plecați. Așa trăim! Suntem oameni amărâți și cinstiți!” Cu toată atitudinea aparent ostilă, insist. Trebuie! „Caut pe cineva care este mai în vârstă și locuiește aici, de când s-a înființat (era să-i spun colonie) așezământul de aici?”„Da,nene! Îi frumos afară! Nu vă mușcă câinii! Latră! Ci vreți?” Mai dau idem ce-am întrebat scriind mai sus. „Da noi n-avem șefi aicea. Fiecare-i pentru el. Aicea nu suntem șef niciunul!”

Andreea mă ia în primire de la ciușmea. Este în clasa a șasea. Hotărâtă, fermă prin atitudine, când o întreb cum se descurcă familia și câți frați sunt, răspunde senin: „Așa și-așa! Suntem unsprezece!” Am timp să-mi revin după o clipă de reflecție. Sergiu a venit primul. Este unul dintre ei. Nici nu mi-am dat seama când am fost înconjurat de ochi iscoditori, curioși, cu vârste sub vârsta la care mergi la gimnaziu. Cineva mă avertizase să mă feresc la buzunare. Percepție eronată. Sergiu preia comanda de la sora lui mai mare: „Du-l prin casă! Să vadă! Să stea de vorbă cu mama!” Îi mulțumesc pentru îndrumare și-l urmez pe cel mic, să fac cunoștință cu familia Borcea. Locuințele sociale au fost construite după același proiect. Două camere. O sobă, la mijloc – care mi-a aburit obiectivul aparatului – nu făcea parte din strategia de încălzire a locuinței. A urmat inevitabila întrebare: „Ce vreți de la noi?”

Aici sunt mai mulți copii decât familii

„Da, parcă vă știu! Ați mai fost pe la noi. Să ne scuzați… e puțin deranj! Nu eram pregătite de musafiri. Spălam acum!” Soțul… decedat. A rămas cu copiii de când erau mici. „Degeaba suntem noi curați dacă mizerie tot se adună în jur. Stau aici cu fata. Acum suntem șase persoane.” Carmen, Lavinia, cea mai mică, una dintre nepoate, Raluca, are un an și jumătate. Fac câteva fotografii încercând să evit chipuri. „Trăim din alocație.” Nu agrează publicitatea. Îmi rămâne să imortalizez doar cu ochii minții copiii veniți deja și de la vecini, adunați în jurul sobei. „Lemnele de foc le adunăm de la tomberoane. Mai un fier… Nu mergem la furat! Ne e frică că ne duce la pușcărie. E mai sănătos așa. Aici sunt mai mulți copii decât familii. Multe suflete. Nu e bine. Ne-au uitat toți!” Andra umblă desculță. Gâgâlicea cu ochi mari, cu părul prins cu riți-piți, îmi zâmbește poznaș. „Urcă fată-n pat că răcești!” A și zbughit-o, la comandă, lângă Adelina, mai cumințică și cu câteva degete diferență ca statură. „Cum să n-am grijă de ei? Sunt nepoți, dar parcă sunt ai mei… ca mamă!” Pe măsuța de după ușă, în tigaie, mai sunt câțiva ficăței de pasăre. Pe fund de lemn, alături, aurie, un sfert din mămăligă. Cum să nu ai chef de joacă? Din discuții aflu și cine este cel mai în vârstă locuitor de aici. Este o doamnă. Toți o știu de „Baba Aurica!”

„Eu sunt Raul!”

Ajung la o portiță din lemn unde sunt întâmpinat de o voce, autoritară, dar căreia nu-i găseam chipul. „Tu cine ești?” Priveam în curte și aveam impresia că vorbesc la interfon. Rufe la uscat, ușă închisă. Se poate și interfon? Din spatele balamalelor care scârțâie apare un năsuc și o geană de ochi. Încerc să-i ghicesc vârsta. Abia dacă ajungea la nivelul clămpușului. „Cine ești?” mă interpelează iar. Eu sunt Nelu, și intru în joc. „Eu sunt Raul și am cinci ani” și-mi întinde mâna să dăm noroc. Mi-o scutură bărbătește. „Te duc la Aurica?” Mă ia de degetul mic de la mâna stângă și mă conduce spre ușa închisă. „Mamaieee! El e Neluuu!” Pe ușă iese o femeie în plină putere. Dacă mă întâlneam cu ea pe stradă nu-i dădeam mai mult de cincizeci de ani.

Timpul se joacă altfel cu unii dintre noi. M-a ginit din prima, așa că nu pierdem timpul: „Sunt cea mai în vârstă de aici. Uite, am trei nepoți. Da! Născută în 1952. Pe 21 iunie. Cum s-o duc? Năcăjâtă, amărâtă, dar mergem înainte. Am și eu oleacă de pensie. Dăm înainte cât mai putem. E cum dă Domnul, nu cum vrea omul. Suntem năcăjiți. Vezi cum stăm! Bine că nu mai este miros de la stația de epurare. S-a uscat tot. Aici suntem oameni de toate calitățile. Apa ai văzut de unde o luăm. Curge la flux continuu. E bine! Pe lemne am dat patru milioane. Avem sobă, da n-o să ajungă. Ce să facem?” Îi cer acordul pentru o fotografie. Salută din mână cititorii „Deșteptării”. „E bine atât! Hai! Mai stă de vorbă și cu ăștia tineri. Hai! Ani de viață și vin la ghiață! Sănătate!” Îi urez la fel și plec motivat pragmatic să o caut pe cea mai tânără mămică din această comunitate. Aflasem că o cheamă Ramona și unde locuiește. Discut cu soacra ei. Era plecată cu cel mic, de o lună și jumătate, la medic. „E doar o răceală”, mă asigură. Amân fotografia pentru altădată. Le doresc să fie sănătoși. La plecare sunt însoțit, discret, de un tânăr cu hanorac negru și glugă pe cap, până ajung la mașină. El trage cu ochiul spre numărul de înmatriculare. Nu reprezint un pericol. Eu mă uit după salcâmii care nu mai sunt și la coșurile de fum…