Miliarde s-au tot scurs (și încă se mai strecoară) printre degetele străvezii ale politicienilor care, vremelnic, au condus „săraca țară bogată”. S-a furat la toate nivelurile, în toate „culorile” și în toate „stilurile”. De trei decenii și ceva. După Revoluție, s-a furat tot ce cădea la mână, mai ales din bârloagele nomenclaturiștilor, mai apoi, din ajutoarele trimise de Occident. În hosul de-atunci, se fura fără „osebire”, asta chemându-se că erai „descurcăreț”. Apoi, vreo zece ani, s-a tot furat, prin privatizări (de fabrici și uzine) sau prin retrocedări (păduri, imobile, terenuri).
După anii 2000, furtul a devenit … ceva mai organizat, satrapii regionali fiind protejați de puterea de la București, în schimbul șperțului plătit. Parandărăt vârât în valize voluminoase, ca procent din lucrări. A fost epoca cash-ului. Au urmat anii în care evaziunea fiscală, un furt generalizat, a căpătat valori … monumentale. Patronii se furau între ei, iar, în lipsa justiției care șchiopăta în întuneric, rakeții erau folosiți, cel mai adesea, pentru recuperarea „prejudiciilor”, evident în schimbul unei felii din tort.
Uneori, chiar și polițiștii se insinuau în cauze „fertile”, fiind cei mai destoinici recuperatori ai datoriilor, în procent de 100 la sută, minus comisionul. Zece ani mai târziu, după ce ne-am „integrat”, s-a furat ca la carte, legal, cu acte. Prin urmare, cu banii împumutați mai ușor de-afară, s-au înființat „instituții de stat degeaba”, care au „supt” la greu, devenind adevărate „găuri negre”. S-a furat din fonduri europene, prin proiecte fictive, cu angajați fictivi sau organizându-se evenimente fără participanți și show-uri fără public.
Însă, cel mai mult s-a furat în pandemie, când, în loc să ne unească un sentiment de solidaritate, în mulți s-a amplificat dorința demonică de înavuțire, căpătuindu-se peste măsură. Dovadă, iată!, un premier (impostor prin definiție) care pe cât de „șters”, de inconsistent era, ca și prezență publică, pe-atât de „vaporoasă” i-a rămas calificarea (nici până astăzi, nimeni, dar absolut nimeni, nereușind, să afle ce studii a izbutit să le încheie. Nici măcar „serviciile”). E trist că de decenii cam toată lumea fură.
Cum zisa unul mai flecar, de prin popor: „fură primarul, fură prefectul, fură popa, fură negustorul…”. Fură toți și … cam orice. Iar, viața bate filmul. Căci, totul e ca-n imaginarul „Las Fierbinți”, unde prefectul îl blagoslovește pe primarul ce nu s-a dovedit a fi îndeajuns de hoț, zicându-i „ia, bă, cu amândouă mâinile! Umple sacul, ia tot, că vin ăilalți și iau ăia. Să nu mai rămână nimic de furat după noi”. Grav e că hoții nu se mai tem de nimic.
Nici măcar de riscul de a înfunda pușcăria, bazându-se, cel mai probabil, pe „o lege care să nu-i lege”. Iar dacă, „din nefericire”, ajung la mititica, nu-i bai, stau ascunși în paturi separate, cu lenjerii scrobite, la două zile schimbate, cu tv, internet și telefon la dispoziție (la urma urmei, și gardienii devin coruptibili, în lipsa salariilor care să-i motiveze).
Până ce trece vremea, chiar și la jumătate din pedeapsă. Iar când ies, papă tot ce-au „agonisit”. Și-atunci, mă-ntreb, ca prostul: oare când se va opri pustiirea. Când vor înțeleg „ei” că datoria unui bun păstor este să-şi tundă oile, nu să le jupoaie.
