Veșnicul nostru reînceput

Timpul vieții fiecăruia dintre noi ,,se dilată, se contractă, în funcție de neliniștile inimii” (Haruki Murakami). Pentru creștini, frumoasele neliniști ale inimii ating seducătoare profunzimi și în preajma/ în timpul sărbătorilor pascale. Această Sărbătoare ne trimite mereu către veșnicul nostru început…
Pentru omul religios, spune Mircea Eliade, timpul nu este omogen. El se împarte în ,,timp sacru” și ,,timp profan”. Timpul profan, cel al cotidianului, este ,,împănat” cu timpul sacru, cel marcat de prezența divinității (teofanic). În timpul unor sărbători precum Paștele sau Crăciunul suntem invadați de virtuțile timpului sacru. De Paște, de pildă, nu sărbătorim doar un număr de ani de la Învierea Domnului. Pentru creștin, Iisus se naște în fiecare an. Timpul vechi este anihilat, se deschide un nou orizont temporal, o regenerare fundamentală a timpului. Fiecare om devine contemporan cu evenimentele biblice, nu mai este despărțit de acestea prin mii de ani. Timpul sacru are alte ritmuri, alte semnificații și dimensiuni.
Pentru orice creștin, istoria lumii nu este doar o succesiune de momente cu egală valoare. Timpul în care a viețuit/ supraviețuit Iisus Hristos ne împarte istoria în două perioade distincte… ,,În religie”, scrie Mircea Eliade (,,Tratat de istorie a religiilor”), ,,ca și în magie, periodicitatea înseamnă înainte de toate utilizarea la infinit a unui timp mitic readus în prezent. Toate ritualurile posedă proprietatea de a se petrece acum, în această clipă. Timpul care a văzut evenimentul comentat sau repetat de un ritual oarecare este făcut prezent, «re-prezentat», dacă putem spune astfel, oricât de îndepărtat este imaginat în timp. Patimile lui Cristos, moartea și învierea sa nu sunt doar comemorate în timpul slujbelor din Săptămâna Mare, ci ele se petrec, aievea, atunci, sub ochii credincioșilor. Iar un creștin adevărat trebuie să se simtă contemporan cu acele evenimente transistorice, deoarece repetându-se, timpul teofanic îi devine prezent…” Poate că de aceea ne-a spus și Hegel (,,Prelegeri de istorie a filosofiei”) că ,,istoria universală nu este… decât înfățișarea spiritului în timp”.
Existenţa sacrului presupune convingerea în discontinuitatea realităţii, dar și în cea a existenței unei realități cu intensități diferite ale lui a fi: zone privilegiate, unde acesta se manifestă foarte intens, şi zone terne. Discontinuitatea texturilor Universului, de la spaţiu-timp până la suprafaţa obiectelor solide, este astăzi un adevăr general acceptat în ştiinţă. Universul e la fel în toate zonele şi în toate direcţiile, dar nu e continuu; are zone de gol şi de plin, iar la nivel cuantic are fisuri şi neregularități în întreaga alcătuire. Astfel, discursul despre sacru, care presupune neregularități la nivelul lui a fi, este în consonanță cu întreaga fiinţare.
Eliade ne-a dăruit acel illud tempus sau illo tempore („timpurile acelea”, în sensul de timpul lui „a fost odată ca niciodată”, timpul originilor). Participând la ritualuri de consacrare, implicându-se în activități care marchează intrarea în spațiul-timp sacru, ființa umană poate ieși din durata profană pentru a se reface prin integrarea în illo tempore. Istoricul religiilor argumentează că în culturile arhaice Cosmosul îşi împrospăta şi menținea sacralitatea prin re-creare şi reactualizarea vremurilor de origine. Sărbătorile religioase proclamau miturile colectivității, adică reactualizau vremurile de origine. Marile sărbători religioase au și funcţia de re-creare a Cosmosului. În acest context, Mircea Eliade întreprinde și o excelentă analiză a mitului, care este un fel de înregistrare a evenimentelor din timpul originilor şi are rolul de a conserva paradigmele pentru ritualuri şi activităţi umane importante. Omul religios imită comportamentul divinităților şi eroilor din mituri, pentru a fi sigur că procedează corect. El este convins că numai astfel îşi poate menține calitatea de om.
Ion Fercu