Nu noi am greşit!
Sau nu am greşit integral. Aşadar, citam din „Micul dicţionar academic” (2001) al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române cei doi vecini între care ar fi trebuit să sălăşluiască legitim cuvântul-cheie „clitic”: clitcă, respectiv cliteridectomie. Logic ar fi fost ca perechea să fie cliteridectomie – clitişor „grămăjoară”, dar memoria noastră lexicală a activat „în alb” forma corectă, clitoridectomie, convinşi fiind că a fost scrisă astfel în MDA. Deşi reproduce exact etimonul, fr. clitoridectomie, acesta se contrazice când transcrie cuvântul-titlu. Ediţia din 2010 a Micului dicţionar academic, care adună cele patru volume din 2001 în două cărţi corpolente, nu corectează greşeala, încât un cititor credul va considera că respectivul cuvânt lipseşte din dicţionarul academic. (Pe copertă apare noua denumire a editorului: Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”.)
Deloc critic, despre clitic
Este prezent în lucrările de terminologie lingvistică, dar acestea se află doar în bibliotecile specialiştilor. De pildă, aflăm că până la finele secolului al XVIII-lea, „majoritatea lingviştilor occidentali erau de părere în mod tacit că unitatea semnificativă este cuvântul: frazele se construiesc din cuvinte” (Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, trad., Buc., Ed. Babel, 1996, p. 279). Cuvântul este purtător de accent, ceea ce creează „imposibilitatea de a considera drept cuvinte cliticele, adică unităţile semnificative neaccentuate care în pronunţare formează grup comun cu un cuvânt precedent (encliticele) sau cu cuvântul următor (procliticele)” (ibidem).
Vocea lingviştilor români
Gabriela Pană Dindelegan descrie pe larg termenul: cliticul este acea „clasă de forme, prezentă numai în unele limbi, caracterizată prin capacitatea de a manifesta simultan trăsături de cuvinte autonome şi de forme lipsite de autonomie” (Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Buc., Ed. Ştiinţifică, 1997, sub voce). Autoarea prezintă în prelungire termenul derivat cliticizare, ca „proces de transformare a unui lexem (cuvânt autonom) în clitic” (ibidem). Descrierea celor doi termeni este reluată de Gabriela Pană Dindelegan în Dicţionar de ştiinţe ale limbii (Buc., Ed. Nemira, 2005). Într-o formă mult comprimată, cliticul este prezentat de Camelia Stan în Enciclopedia limbii române (Buc., Ed. Univers Enciclopedic, 2001, s.v.).
Dar elevii?
A fost editată o carte destinată în primul rând profesorilor: Gramatica limbii române pentru gimnaziu (coord., Gabriela Pană Dindelegan, Buc., Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2019; referent ştiinţific, dr. Mircea Frânculescu), în care am găsit un tabel cu formele pronumelui personal. Acestea sunt repartizate pe cazuri, cu diferenţe pentru acuzativ (forme accentuate: mine, tine şi forme clitice: m(ă), ne; te, v(ă); (î)l, o; (î)i, le) şi dativ (forme accentuate: mie, nouă; ţie, vouă şi forme clitice: (î)mi, ne, ni; (î)ţi, v(ă), vi; (î)i, le, li) (p. 112). Oare nu era mai clară, prin opoziţie, sintagma „forme neaccentuate”?
Trei ani mai târziu, apărea o carte dedicată explicit şcolii, în care se vorbeşte despre „Anticiparea şi reluarea prin clitice (forme neaccentuate) pronominale personale” (titlu, p. 100), cu precizarea: „Substantivele şi pronumele cu funcţie sintactică de complement direct şi [de complement] indirect pot fi dublate prin forme clitice. Dublarea prin clitic este de două feluri:
– prin anticipare: pronumele clitic precedă complementul dublat (L-am aşteptat pe Ion.);
– prin reluare: pronumele clitic reia complementul (Mariei i-a oferit o floare.).
Complementul dublat şi pronumele clitic ocupă o singură poziţie sintactică şi se analizează împreună: l– …pe Ion = complement direct; Mariei i– = complement indirect” (Maria-Ramona Nedea, Pronumele, în „Gramatica limbii române pentru elevi şi profesori. Sinteze şi exerciţii” (coord., Adina Dragomirescu), Bucureşti, Editura Corint Educaţional, 2022, p. 100). Uneori îşi dau întâlnire ambele variante: „cliticele/formele neaccentuate de acuzativ şi de dativ…”, alături de aşa-zisa pereche: „formele nonclitice apar însoţite de…”, ceea ce îl obligă pe profesor să adauge un nou termen de explicat.
