Vara şi evaluarea (V)

Direct, despre complementul indirect

Era de aşteptat ca transcrierea celor două definiţii al complementului indirect, girate de aceeaşi instituţie, Academia Română, în ani diferiţi (1966, respectiv 2005/2008), să provoace reacţia cititorilor. Suntem întrebaţi dacă primii „beneficiari” ai informaţiei – elevii şi studenţii – „se descurcă” în faţa unui limbaj atât de pre(ten)ţios şi dacă profesorii de limba şi literatura română au acceptat terminologia ultrasofisticată făcută publică de Gramatica Academiei din 2005, cu tiraj nou, revizuit, în 2008. Avem doar răspunsuri parţiale la aceste mirări legitime.

De ce simplu, când se poate complicat?

De la definiţia clară, precisă, incluzând chei de lucru (pentru identificarea şi descrierea acestei părţi secundare de propoziţie), s-a ajuns la un exerciţiu lingvistic aproape imposibil de decodificat.  „Vedeta” revărsărilor neologice pare a fi cuvântul „clitic”, absent din DEX şi Micul dicţionar academic (care trece de la clitcă „adăpost pentru porumbei”, la cliteridectomie) şi descris amplu în lucrările de terminologie lingvistică. DOOM³ (2021) prezintă adjectivul şi substantivul clitic, –ă, –e, fără a le înregistra şi descrie în „Glosar de termeni lingvistici”, capitol îmbogăţit faţă de ediţiile din 2005 şi 1982.

Ce spun(eau) gramaticienii consacraţi…

Cel mai cunoscut dintre aceştia, Mioara Avram, în a sa „Gramatică pentru toţi”, ne avertizează asupra unicităţii complementului indirect, care „este, poate, complementul cel mai greu de definit, din cauza caracterului eterogen din punctul de vedere al formei şi al conţinutului” (Buc., Ed. Humanitas, 1997, p. 374). Chiar din primele rânduri, ne învaţă că această parte de propoziţie „determină un verb (Îţi scriu), o interjecţie predicativă (Na-ţi), un adjectiv (acţiune favorabilă cuiva)” etc. (ibidem).

… şi manualele

Autorii sunt cât se poate de exacţi: „Complementul indirect arată obiectul asupra căruia se răsfrânge indirect acţiunea verbului determinat” (Al. Crişan, Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian, Limba română – manual pentru clasa a V-a, Buc., Editura Humanitas Educaţional, 1997, p. 306). Definiţia este oglinda complementului direct, care „arată obiectul asupra căruia se exercită direct acţiunea verbului determinat” (idem, manualul pentru clasa a VII-a, 1999, p. 215).

Despărţire neinspirată terminologic

Din categoria (destul de stufoasă, recunoaştem) a complementului indirect, Gramatica Academiei din 2005/2008 a extras o secvenţă, din care a croit complementul prepoziţional. Dezavantajul noii poziţii sintactice este că exclude elementul semantic şi acordă credit total celui pur formal. Dacă complementul de agent, posesiv, comparativ, alături de circumstanţialele de timp, de loc, de mod, instrumental, sociativ, cantitativ, de relaţie, de cauză, de scop, condiţional, concesiv, consecutiv, opoziţional, cumulativ, de excepţie comunică prin terminologie factorul semantic, adică conţinutul, complementul prepoziţional preamăreşte marca formală. E ca şi cum predicatul ar fi unitatea care se acordă în număr (şi gen) cu subiectul, iar nu partea principală de propoziţie care arată ce face etc. subiectul.