Vanatorul de suflete

Hapsâna vreme. Nu tu copca, nu tu drum de acces spre vizuini. Asta nu inseamna ca padurea nu mai asculta ecoul unei impuscaturi. Urmele pe zapada afânata fac vânatul victima sigura. A venit momentul sa traga si fotograful din mine spuza pe turta lui. E un fapt demonstrat. Cei care si-au facut din utilizarea „uneltei” cu lentile o profesie sunt si buni vânatori.

Teleobiectivul e de fapt o luneta, declansatorul… un tragaci. Tinta e vie, sta sau se misca, rapusa in salt sau imortalizata când se scarpina dupa ureche. Tot vânat se cheama… la urma urmei. Putini stiu ca Romeo Marandici, unul dintre cei mai cunoscuti fotografi ai Bacaului este si vânator cu acte in regula.

Ne cunoastem de mult, dar mi-au trebuit câteva zile sa-i „fur” din discutii, de altfel foarte agreabile, crâmpeie pentru o poveste. Il sunam si primeam acelasi raspuns: „Uite, ne intâlnim la o cafea, la o prajitura, dar nu vorbim de vânatoare.”

Aveam sa aflu mai târziu de ce. Existau insa destule subiecte comune de abordat. Unele chiar cu tendinta ezoterica, dar bine ancorate in realitate. Am discutat discutii si am cautat adevaruri „Daca nu ar fi fost argintul, fotografia nu s-ar fi inventat”. Este un adevar. „A fugi de tine si de imaginea ta si a te regasi in ea apoi” iarasi un adevar. Nu mai fac speculatii. Ramân doar crâmpeie din vorbe.

Constientizezi ca legatura dintre generatii se pastreaza nu numai material, printr-o mostenire, afectiv sau genetic, ci si sentimental, prinsa intr-un album. „Când il rasfoiesti, e ca si cum ai deschide o fereastra spre trecut”.

Romeo fotograf

Când vânezi sau fotografiezi preiei prin lentile ceva din starea existenta atunci. Te incarci pozitiv sau negativ. Argintul are atâta putere si e un metal pretios. Natura a fost darnica cu el si cu noi, pentru ca-l avem. Il utilizam zilnic, fara sa stim. Intra in „compozitia” tuturor aparatelor electronice.

Are puteri malefice sau vindecatoare. I-am dat, insa, si o conotatie spirituala. Iuda s-a vândut pentru 30 de arginti, mistretul cu colti de argint bântuie basmele copilariei, gloantele pentru vampiri si vârcolaci sunt tot din argint. Tigancile ghicesc cu „argint viu” care de fapt e mercur, fiind asociat numai datorita culorii asemanatoare. Fara argint, nu ar fi existat cinematografia si toata nebunia asta vizuala cu sateliti, internet si retele de socializare.

Cum vede Romeo Marandici argintul? Ca o incarcatura energetica, dar si spirituala: „Ochiul este calea de iesire a sufletului. Când fotografiezi portrete, simti cum curge energia si te capacitezi negativ sau pozitiv. Este formula «zero virgula zero infinit plus unu». Imaginea care intra prin lentile trece prin tine, dar se depoziteaza pe negativ. Argintul de acolo o stocheaza in functie de câta lumina primeste. Reiei operatia când pui cliseul in aparatul de marit. Iar trece prin lentile si se duce in argint.

Argintul hârtiei fotografice. Nu exista mai mare minune când, in tava cu revelator, apare din neant, in lumina rosiatica de laborator, chipul pe care l-ai fotografiat. Usuci hârtia si o pui intr-un album. Peste ani, când il deschizi si il pipai, trecând cu degetele peste infimul argint ramas acolo, retraiesti evenimentul si nu stii de ce ti-ai amintit instantaneu totul. Sunt oameni care vad aura energetica a unei persoane doar uitându-se la o fotografie. E puterea argintului.” Este latura fascinanta a fotografiei pe care aparatura digitala a anulat-o.

Romeo vânator

Alta zi. Sunt invitat acasa. E fin psiholog. Ma fierbe cu povesti stiind ca abia astept sa tin in mâna arma cu care vâna Ion Gheorghe Maurer când mergea la vânatoare cu Gheorghe Gheorghiu Dej, Hrusciov, Chivu Stoica si, apoi, cu tânarul Ceausescu. Maurer a fost prim-ministru al României intre 1961 si 1974. Lui i-a datorat Ceausescu ascensiunea.

A ramas memorabila declaratia: „Sa-mi fii recunoscator toata viata, ca eu te-am facut pe tine secretar general.” Si i-a fost. S-a pensionat la cerere in 1974 si s-a bucurat toata viata de pozitia avuta. Tin in mâna un MARS HAENEL SUHL cu doua tevi lise, cu luneta, de productie germana. Are peste saptezeci de ani si e in stare perfecta de functionare.

„Nelu…eu am devenit vânator printr-o conjuctura, si nu-mi face placere s-o amintesc. Abia murise tata, Serghie, si am fost chemat la militie. Ramasesem cu trei arme de vânatoare. Cineva din conducerea de atunci pusese ochii pe pusca asta. In memoria lui si a bunicului Nicanor care a fost ofiter de cavalerie, am zis sa ramâna in familie. Si am depus cerere sa intru in rândul vânatorilor.

Era in 1982. Aveam 25 de ani. Nu a fost usor, pentru ca veneam dintr-un sistem privat, pe cale de disparitie atunci, si nu privit cu ochi buni. Norocul meu a fost ca am dat examenul când se tinea si un concurs de tras la talere, pentru vânatorii cu experienta.

Am ochit bine si m-am clasat pe locul doi. Tata a intrat in posesia pustii printr-o intâmplare. Dupa ce s-a pensionat, Maurer a oferit pusca drept cadou unor prieteni la o aniversare. Erau insa prieteni si cu bunicul. Tata prinsese deja gustul vânatorii si, cum statea de decor, a primit-o si el cadou spre folosinta. Dar hai sa-ti arat cum se vâna atunci, stai sa caut o fotografie.

Uite… il vezi!? E pe cal cu sabia in mâna. Avea cinspe ani. Sabia era a lui bunicu’, calul a lui bunicu’, si aici, in spate, sunt ogarii. Se mergea la vânatoare calare, ogarii stârneau vânatul si se tragea din galop. Ceva asemanator cu ce mai fac englezii azi la vânatorile lor de vulpi.”

Imi anticipa intrebarea. „Da… prima data am, vânat o cioara. Da, o cioara. Pot sa spun ca sunt vânator cu jumatate de norma si platesc cotizatia din 1982. M-a nascut mama pe 21 noiembrie, de Ovidenii, si in toti anii, de Sarbatori, de pe masa noastra, nu a lipsit vânatul.

Am si eu trofeele mele, dar nu pot uita tot o zi de noiembrie, când m-am luptat cu un vulpoi. Lupta psihologica intre mine, eu – vânatorul, care nu trebuia nici macar sa respir, si auzul, vazul si mirosul unui vulpoi… maaareee! Intr-o padure de foioase. Iti dai seama?! Stateam la pânda. Ii auzeam pasii când calca pe frunzele de stejar. Si eu nu aveam nici macar voie sa respir. La un moment dat, m-a simtit.

A luat-o spre albia unui pârâu. S-a pregatit sa sara. S-a arcuit si, in momentul când s-a destins, in elan, am apasat ambele tragace. Au iesit doua gloante odata. A cazut secerat. Blana o am si astazi. Sincer… nu-mi place sa vânez. Mi-as dori sa fie in Bacau un poligon unde sa tragi la talere sau la tinta, unde sa te intreci cu prietenii, sa-ti mai exersezi mâna. Trebuie sa mergi tocmai la Piatra Neamt.”

Romeo suparat

Rasfoieste un album cu file negre. Imagini putin decolorate de vreme. A devenit trist. Bunicii si parintii s-au nascut in Basarabia. Imi arata o fotografie.

„Aici e varul meu. Mare notar. Avea armata lui. Nu credea ca o sa vina rusii. Când au venit, ramasese cu doi aghiotanti. Au fugit toti. L-au scos in curte si i-au facut fermoar la burta cu baioneta. Au violat-o pe nevasta-sa, in fata copiilor si a lui. Si-a facut unul mila si i-a tras un glont in cap. Pe ei i-au dus in Siberia. I-a gasit tata târziu, dupa razboi, prin Crucea Rosie, si-au fost repatriati.”

Ramâne ingândurat si se intoarce din amintiri. E suparat si din cauza procesului pe care il are cu Muzeul. Vestita expozitie de aparatura foto nu mai poate fi vazuta acolo. Viata ofera alternative. Chipul i se lumineaza. Ioana Stefania, mezina familiei, a preluat ceva din energia strabunicii Elisabeta, care a pus bazele afacerii in perioada interbelica, pe vremea României Mari. Avea harul de a sti sa comunice excelent cu clientii, ocupându-se si de contabilitate. Nicanor, sotul, a venit cu banii.

Serghie, tatal lui Romeo, a introdus pentru prima data virarea in sepia a fotografiilor pentru fotografii amatori. Mama, Larisa, a preluat sarcina camerei obscure, arta laboratorului, de la 19 ani. Afirm cu mâna pe inima ca nu a acceptat niciodata ideea de pensionara. Pâna acum câtiva ani, apelam la ea, ca sa facem schimb de substante. Lili, sotia lui Romeo, nu putea sa nu se molipseasca. Eu as zice… dar sa nu afle el, ca ea e sefa.

Studioul Foto Serghie a functionat pe locul Hotelului Moldova de astazi. Sa revenim. Ioana a teminat cu 10 examenul de capacitate si acum e in clasa a IX-a la Colegiul Ferdinand I. „Uite ce-mi zice Ioana…Tata…eu vreau sa fac multe in viata asta, gaseste-mi si mie ceva sa fac si eu invat. Hai s-o luam asa, taica-tu, bunica-ta…trei generatii am trait din fotografie. Se câstiga bani frumosi. Esti respectat, munca e curata. Da…m-am gândit si eu, dar vad ca nu mai merge treaba. Nu mai e cum era. Da tata! Nu mai merge pentru ca lumea nu mai are bani. Dar daca devii o artista, faci o expozitie…

Tata, da stii ce?! Tot vin pe la scoala din astia care fac poze la fete, ei câstiga ceva? Ti-a cerut cineva vre-n ban? Nu! Pai vezi! Ei…atunci nu merita, muncesti degeaba, dar am niste idei! „ Si are, mi le-a spus, dar am promis ca nu le divulg. Ce-si doreste Marandici? „As vrea sa vad diaporamele facute la Castel, dupa ce Iulia Hajdeu s-a stins, in timpul sedintelor de asa-zis spiritism.

As vrea sa merg la conacul lui Belu, la Urlati, Prahova, bântuit de stafia sotiei care s-a sinucis din gelozie si deprimare. (Belu a fost amic cu Grigorescu si prieten bun cu Carol Pop de Satmari, fiind primul fotograf peisagist de la noi). As vrea sa gasesc negativul cu portretul si sa privesc in ochii Marei lui Enescu dupa ce l-a spânzurat de picioare pe popa cel lacom. Mai nou, am aflat ca si muzeul e bântuit.

Dupa ce-au adus-o pe Viorica, un schelet de pe la inceputul secolului 20, noaptea se aud zgomote ciudate. As vrea sa vad, sa pipai aceste relicve si sa incerc sa inteleg.” La plecare, „Duli pisica câine”, cea mai tânara membra a familiei, care a implinit cinci luni, ma conduce mirosind zapada. Nu stiu daca are puteri malefice, dar sigur este pregatita pentru vânatoare.