Vânatoarea subacvatica

Povestea pescarului, vânator cu arbaleta, merita continuata. Pasiunea pentru scufundari a lui Duri – Constantin Paduraru, nu a ramas fara ecou. Numarul prietenilor s-a marit.

„Ca sa vedeti cât de captivat eram de vânatoarea subacvatica. Pe cinsprezece septembrie, saizeci si patru, era examenul de admitere la Iasi si eu pe treisprezece seara eram pe balta. Se ruga mama de mine sa plec. Stiu ca am mers a doua zi noaptea, cu trenul. Am ajuns la limita. Dar… am intrat cu bursa!”

Duri si-a petrecut vacantele colindând baltile, facând scufundari. O tinerete pe care a trait-o din plin, cu amintiri care acum, cu nostalgie, le numeste ca fiind… „fabuloase”. Experiente impartite impreuna cu Dorian Loigner, Gelu Cociorva, Titi Fecioru, Gabi Agop, Tuti Rang… si, mai târziu, cu Nicu Hutanu sau Stefan Popa, inginer la „Avioane”, pasionat de fotografia subacvatica.

„Dupa facultate nu am renuntat la pasiune. Pâna in saptezeci si cinci am fost profesor de Limba Româna peste tot. La Holt, la Negri, la Beresti Bistrita, la Itesti… Câstigând bani mi-am completat si echipamentul. Nu se punea problema costumului de neopren sau a buteliei de oxigen. Erau interzise amatorilor. Traiau «unii» cu gândul ca vrem sa trecem marea Neagra inot, sa ajungem la turci. Aparuse atunci si serialul cu Yves Cousteau. Eram inebunit de ce dotari vedeam acolo si pe unde se scufundau. Cu echipamentul meu, asa primitiv, m-am dus si la mare, la pescuit de guvizi. Mi-am facut o taparina dintr-o tija metalica si un trident la capat. Dar fascinante ramân peisajele subacvatice. O lume de vis, greu de descris.”

Incepe apoi cariera universitara la Institutul Pedagogic Bacau, predând la Sectia pentru Straini. Era perioada „de deschidere”, când duminica, centrul orasului se umplea cu studenti de culoare. In urma cu patru ani a iesit la pensie. Fostul Institut a evoluat in timp, transformându-se in Universitatea „Vasile Alecsandri”.

Crapul cu solzi de metal

Esecul, pescarului sau vânatorului, ramâne mai viu in memorie decât reusita. Pe majoritatea ii intareste, determinându-i sa persevereze. Arbaleta pe care o tinea in mâna Duri, când ne-am intâlnit, nu a tintit monstrul.

„Eram cu Vasile Roman , un personaj pitoresc, mare figura, care ma mai insotea din când in când doar sa priveasca. Pescuiam intr-o balta adânca dinspre Gheraiesti, care era napadita la un capat de stufaris. Glumeam, amintind de costumul din neopren. Eram imbracat cu o bluza din aia chinezeasca si niste izmene flausate. Tineau cât de cât un strat protector impotriva celor paisprezece grade, câte avea apa. Asta, mistocar, când ieseam dupa douazeci de minute afara, aprindea ziare, cica sa ma incalzeasca. Era mai mult pentru efectul comic, psihologic, decât pentru cel caloric.

Ca sa nu mai ies din apa, pentru ca era cum am spus, foarte rece, am lasat la mal arbaleta, cu pestele prins, schimbând-o cu cealalta. Era mai veche si avea sandourile cam obosite. M-am scufundat iar. Ei… atunci, printre papuris, am vazut niste solzi imensi cum se unduiau. Era o namila de crap. Mi-era ciuda ca nu aveam arbaleta cea buna. Am tras cu aia… sageata nu l-a strapuns. Timp de câteva zile am tot umblat dupa crapul ala, dar nu l-am mai vazut. Va dati seama ca nu mai puteam dormi noaptea de ciuda.

Asta se intâmpla inainte de a fi construit hotelul Decebal, pe la sfârsitul anilor saizeci. Dupa vre-o saptamâna… ne adunam mai multi pescari la o bere, la Restaurantul Bistrita. Cânta «Paraluta» cu orchestra. Erau si cântareti pescari ca Uni-baci sau Sandu-buze dulci. Se crease deja o concurenta intre noi, cei care vânam sportiv si cei care dadeau cu plasele. Ei puteau intra in orice balta, pe când noi doar in cele adânci. La un moment dat, vine ospatarul la mine la masa cu o farfurie. Avea un servetel pe ea. Când ridic servetelul… ce vad! Un solz de peste cât gura paharului de mare, zdrelit in mijloc. La câteva mese mai incolo erau fratii Brunei, renumiti pescari cu mâna si cu plasa.

Din asta traiau. Se hlizeau de nu mai puteau, si-mi aratau cu pumnii, cam cât erau solzii de mari: «optâspe kile, optâspe kile a avut!». In apa nu mi-am dat seama de dimensiunile lui. Astia au auzit imediat ce crap am scapat si s-au dus acolo. Le-a rupt namila plasele pe care le aveau. Cu ce credeti ca l-au prins? Au furat un gard metalic de pe la Partizanul. O rama din aia mare cu plasa de sârma, de vreo patru pe doi metri. Cu aia au intrat prin apa si asa au reusit sa-l scoata.“

Din apa… pe uscat

Problemele de sanatate apar in timp. Excesele tineretii in apa rece isi fac efectul. Medicul i-a interzis sa mai faca scufundari. Incepe insa perioada frumoasa, de trecere la pescuitul stationar. Era la inceputul anilor optzeci.

„Spuneam eu ceva de o stiuca prinsa cu mâna. Când am iesit din apa cu ea, ma vede Gelu Cociorva. Dadea si el de pe mal la peste, cu varguta lui de alun. Avea si una de sapte metri. Vazând ce am prins… s-a inegrit de ciuda. Asa a ramas pâna acum. Noroc ca i-a mai albit barba la batrânete.”

Râdem de gluma. Se cunosc din copilarie. Au fost colegi de clasa la Scoala Medie III. Intre ei s-a inchegat si o prietenie de familie apoi, care a rezistat in timp. Gelu Cociorva il ia mai intâi ca arbitru, la concursurile organizate de Filiala. Daca atunci nu se vedea stând ore intregi pe mal, cu vergile in apa, descopera mai târziu frumusetea drilului, la o captura mare. Incepe sa colinde iazurile din Bacau si judetele megiese, perfectionându-si tehnica.

Montura fantoma

„O alta intâmplare hazlie cu Ticu Busleaga si Toni Macelaru. Ticu era si el de profesie… macelar. Se stie cum lucreaza ei, in frig, cu sticla la picior. Bun pescar. Mergem mai multi la o balta, sa pescuim noaptea. Sa vezi cum povesteste Dan Popa toata tarasenia.

Era perioada când macelarii câstigau bine. Aveau lovele grele. La ei vinul se lua cu lada, votca tot cu lada. Prima data se facea gratarul. Obligatoriu. S-au baut vreo cinci sticle cu vin si vre-o doua cu votca. Ticu era pornit. Hai sa faca monturile, sa dea si la peste. Intuneric bezna. Leaga el prima montura la lanseta, la lumina focului. Arunca. Fâsss! Se desfasoara firul. Asculta. Nimic! Nicio plescaitura. Mulineaza. Montura… pauza. Pune un fir mai gros si leaga alta.

«Cu asta pe care am pus-o acuma i-am omorât!» Iar se opinteste. Arcuieste lanseta pe spate, sa aiba mai mult elan, si arunca din nou. Fâsss firul. Pune mâna pâlnie la ureche… iar nimic! «Ce Dumnezeu!? Bai? Are cineva un fir mai gros, de unu? Sa nu se mai rupa.»

La lumina aia chioara, ametit si el, mai face o montura. Se opinteste, arunca, aceeasi poveste. Zvârle lanseta. «Imi bag picioarele in el peste. Da-mi bai sticla aia!» A baut, a mai mâncat, s-a culcat. Dimineata… zgândareste jarul sa puna de-o cafea. Ce sa vezi! In foc erau numai cârlige, arce de nadit si plumb topit. El când se opintea sa arunce si dadea undita pe spate, flacarile ii topeau nailonul si montura cadea acolo. Cum era bine sprituit, de unde sa-si mai dea seama. Am râs toti doua ore de ne-am prapadit.”

Amintirile se deapana usor. Constantin Paduraru ramâne optimist, molipsindu-te de buna dispozitie. Când timpul si vremea ii permite, mai merge la pescuit. Ruxacul asteapta pregatit pe balcon, gata de a fi martor la o alta aventura.