Nu este nicio greșeală. Și peștele se vânează. Pe la mijlocul anilor ‘50, încep să se înființeze în cadrul unor filiale ale vânătorilor și pescarilor sportivi din țară mai multe cercuri de scufundători, în mare parte dotați cu echipamente de construcție proprie.
În anii care au urmat se dezvoltă în special vânătoarea subacvatică cu arbalete. Majoritatea erau de producție rusească sau cehoslovacă, de o calitate și fiabilitate foarte bună.
Constantin Păduraru, alias “Duri” pentru prieteni, rămâne unul dintre cei mai renumiți vânători subacvatici pe care i-a avut și îi mai are Bacăul. Spiritul de aventură i s-a dezvoltat de mic. Alături de Mihai, fratele cu șase ani mai mare, de care se ținea ca scaiul, a descoperit pitorescul mahalalelor din perioada postbelică și frumusețea bălților Bistriței.
Gașca din Parcul Mare
“Am început să prind pește de mic, la început ca pescar cu mâna. Pe vremea aceea era Gârla Morii, pentru cine își mai aduce aminte. O zonă periculoasă pentru copii. Ne cățăram pe buștenii aduși de plutași din vârful munților. Mi se păreau uriași. În joacă, fratele mai mare m-a luat de mână și m-a aruncat în apă. Aveam vreo șase ani. Așa am învățat să înot, de nevoie, singur. Ne-am născut pe Strada Iernii, cam pe unde e clădirea Romtelecom acum. Mihai, la începutul războiului.
Eu, la un an după terminarea lui, pe douăzeci și trei aprilie, în patruzeci și șase. Mai central decât atât nu se putea locui. Strada Iernii ținea până la Restaurantul Ciocârlia. Țin și acum minte mirosul micilor preparați de Nea Vasile Ciupitul. Exact cum e Gât-Strâmb Cocoșatul în București, așa era de renumit Ciupitul.
Trăiam pe strada asta într-un amestec de nații: români, evrei, țigani. Gașca noastră era formată din fratele meu Mihai, Lică Chiorul, Țiți Găină și Mișa evreul. Parcul Mare, sălbăticit pe atunci, era teritoriul nostru, casa de peste zi.
Țin minte că ne băteam pentru supremație cu gașca lui Oltea, din Letea. Dar bătăi în toată regula, cu săbii, scuturi, prăștii. Atunci m-am cunoscut cu viitorul profesor Rang. El era cu prăștia după păsări, ca și noi de altfel. Mesele de prânz le luam de obicei cam tot acolo, în parc.
Corcodușe, coacăze, alune americane (niște fructe mici și înecăcioase), nuci. Din oraș știam toate curțile în care erau pomi fructiferi, ce crește și când, ca să poată fi «prădate». Pe unde e sediul PNL acum, erau vizavi cele mai bune corcodușe din Bacău. Pe Karl Marx, cele mai bune caise și cele mai frumoase flori, niște dalii imense.”
“La Trei Calici”
“De la fratele mai mare am învățat să prind pește cu mâna. Aveam și unde. Erau stavilarele care dirijau lemnele pentru Fabrica Letea. Stăvilarul I, denumit și «La trei calici», începea cam de unde s-a construit apoi Ștrandul Tineretului. Urma Stăvilarul II și apoi Stăvilarul III, spre Insula Veche.
Când se ridica poarta la primul, și se dădea drumul la apă, ne aruncam ca nebunii și o luam înot la vale. Eram inconștienți. Gârla Morii o treceam înot cu hainele legate pe cap. La pește mergeam în zona de la stăvilar spre Șerbănești. Era în construcție atunci Barajul de la Bicaz. Mai dădeau ăia drumul din când în când la apă și rămâneau bălți, ochiuri de apă, pline cu clean, mreană, oblete. Așa am căpătat dexteritate.
Când apa era mai rece, improvizam. Aveam scandal acasă cu mama, că foloseam perdelele de la geam pe post de plasă. Eram săraci atunci dar în zbenguiala noastră nu conștientizam asta. Greu pentru o mamă singură, cu doi copii. Perdelele erau din tifon. Degeaba le spălam noi și le puneam la loc, se îmbâxeau de mâl. De fapt noi mergeam toată vara după pește… de foame. Nu mai spun că stăteam toată ziua pe gârlă.
Peștișorii ăia mai mici îi puneam pe pietre la soare și îi mâncam așa. Pe lângă fostele birouri Filderman, la Pod la Paloșanu, era atunci fabrica veche de pâine. Era o doamnă care lucra acolo și ne vedea cum trecem în fiecare dimineață.
A început să țină la noi deși nu ne cunoștea. Ne punea la un geam, acolo unde plasa de sârmă era desprinsă, o pâine ruptă în bucăți, ca să nu zică cine o vedea că vrem să o vindem. O luam aburindă.
Și cu peștii uscați la soare, cam asta era mâncarea. Când ne întorceam mai găseam altă pâine, ruptă tot așa, dacă era ea de serviciu. Ne rugam să-i dea Dumnezeu sănătate iar acum, că o pomenesc, s-o odihnească în pace.
N-am cunoscut-o niciodată. Timpul a trecut. Fratele a plecat la școală în București. Am intrat și eu la Liceul Sportiv. Am jucat și handbal. M-am nimerit în aceeași clasă cu Gelu Cociorvă, alt mare pescar. Ne cunoșteam de la bătăile din parc. Cum el mai trăgea chiulul, dirigintele mi l-a dat mie în grijă. Când mi-a arătat pe unde și cum prinde pește, am ajuns să chiulim amândoi.”
Primul pește vânat
Domnul profesor Constantin Păduraru este acum pensionar. Locuiește tot în apropierea parcului. Când am bătut la ușa apartamentului mi-a deschis jovial. Avea la îndemână câteva albume și, lucrul cel mai important, o arbaletă subacvatică, veche de cincizeci de ani, în perfectă stare de conservare. Sandourile rusești arătau de parcă abia ieșiseră din fabrică. (Sandou – elasticul care, întins, propulsează săgeata).
Ne cunoaștem de la concursurile de pescuit, unde în ultima vreme a activat ca arbitru… imparțial. Are un șarm inegalabil de povestitor, care știe să-și nuanțeze intonația, completând-o în același timp cu o mimică și o gesticulație pe măsură. La câte povești știe și cu ce farmec le spune, poate candida oricând la un podium pe scenă, într-o reprezentație “One man show”. Am aflat și cum l-a prins microbul vânătorii sub apă.
“Prin ‘61 a început să se excaveze pietrișul în zona primului stăvilar. În gropile alea adânci, apa infiltrată era extraordinar de limpede. De la deversări se umpleau de pește. Nu puteam să intru acolo pentru că era foarte rece. Într-o zi, pe la începutul verii lui șaizeci și doi, când mă întorceam de la băltoacele de sub malul de la Șerbănești, văd un tip că dârdâia lângă una din ele.
Eu țineam peștii prinși, la brâu, într-o pungă, ca să am mâinile libere. Intram în vorbă. Îi arăt ce am și îi spun cum i-am prins. L-am întrebat ce face acolo. Mi-a arătat și el ce pește a prins. Clean și mreană de câte două chile bucata, nu chitici ca ai mei.
Normal că m-am mirat cum de a reușit să prindă cu mâinile așa ceva, într-o apă adâncă, limpede și foarte rece. Atunci am văzut pentru prima dată o arbaletă. Mi-a mai arătat un tub de respirat, mască și labele. M-a întrebat dacă vreau să pescuim împreună și mi-a explicat cum se face.
N-am mai stat pe gânduri. Eram deja un foarte bun înotător, dar nu mi-a ieșit din prima. Trebuia sincronizare între mișcarea labelor, luarea liniei de ochire și respirație. A fost mai greu până m-am adaptat. Bineînțeles că mi-a ieșit până la urmă. Însă primele imagini, văzute prin ochelarii de scufundător, au rămas de vis.
Am descoperit o altă lume. Și asta i-o datorez acelui tip, pe care, am aflat mai târziu, îl chema Dorian Loigner. Era foarte cult. Vorbea mai multe limbi străine. Foarte citit. Ne-am împrietenit. Am învățat foarte multe stând în preajma lui. La el am auzit prima dată recitate poeziile lui Esenin. Poate că… involuntar, m-a influențat să dau examen de admitere la filologie.
Vara de vară alcătuiam o echipă. Pentru că apa era rece făceam cu rândul, câte un sfert de oră de scufundat. Cel de pe mal reîncărca arbaleta de schimb și recupera peștele prins. Înotam în apnee și câte două minute și jumătate. Oricum ne lua pe amândoi dârdâitul. Când mai găseam câte un cauciuc de mașină aruncat, erau rare pe vremea aceea, îi dădeam foc și ne încălzeam.
Peștele prins îl dădeam la Parcul Trandafirilor. Era Bărbulescu șef atunci. Îl lua să-l prepare bucătarul pentru clienții mai de soi. Nouă ne aducea câte un platou cu mici și o jumate de șliboviță. Ne mai scăpa și câte un ban. Se uitau clienții lung la noi, cum așa îmbrăcați și înnegriți de fumul de la cauciucuri, suntem așa de bine tratați.”
Povestea a ajuns abia la jumătate. Duri (de la Păduraru – Păduri – Duri) și-a împărtășit experiența și altor pasionați de pescuit, creându-și discipoli. Despre aventura vânătorii subacvatice, trăite acum de proaspătul profesor de Limba Română, data viitoare.
