Valiza cu portocale

“M-au uitat altii, dar si eu m-am uitat, nu mai stiu cum am fost. Poate am fost nimeni, poate am fost cineva, oricum, nu mai conteaza acum”. Asa suna marturisirea unui octogenar ocrotit intr-un camin de batrâni.

Sau aproape asa, caci au trecut vreo sase ani de la momentul intâlnirii noastre. Nu fusese un oarecare, dimpotriva, prin anii ‘80 ocupase un post important, fiind recunoscut pentru competenta sa.

Inca mergea tantos, nu iesea din camera fara cravata si era extrem de politicos. Caminul fiind vizitat, inainte de sarbatori, de grupuri de copii sau adulti, a fost invitat la spectacolul din sala de mese, sa se bucure si sa-i aplaude pe artisti.

A refuzat sa iasa din camera, calm, invocând o migrena. Mi-a povestit câte ceva despre el si, in timp ce il ascultam, am zarit lânga pat o valiza plina cu portocale si napolitane. Era valiza cu care, probabil, isi adusese amintirile si brevetele de inventator, dupa ce si-a vândut casa si a impartit banii copiilor.

“As vrea sa vi le daruiesc dumneavoastra. Eu nu le pot mânca, sunt prea multe”, a spus el, descoperindu-mi privirea. Nu-si dorea portocale. Nici colinde. “E mare inghesuiala acum. Pe 1 ianuarie, va fi liniste. O liniste sinistra!” a spus inginerul. De trei ori pe an, de Paste, de Ziua Vârstnicilor si de Craciun, caminul e asaltat de cetateni iubitori si buni crestini.

Octogenarul prefera sa stea in camera si sa se gândeasca la nepotii lui, din SUA, pe care nu-i cunoscuse si nu-i imbratisase niciodata. I-ar fi placut, mi-a spus, sa adopte “un nepot”, un copil care sa-l viziteze din când in când, sa-i povesteasca ce-l framânta si ce pozne a facut la scoala, iar el, batrânul in sacou si cravata, sa-l mângâie pe frunte si sa-l sfatuiasca. Nu-l gasise inca. S-a oprit brusc din povestit si, privindu-ma in ochi, m-a rugat sa nu scriu nimic despre el: “Mi-a placut sa vorbim.”

Nu m-am suparat. I-am multumit, iar el mi-a daruit lacrimile care nu au indraznit sa lunece si doua portocale, pentru ca doar doua incapeau in poseta mea.