Trebuie să recunosc că m-am pornit cu greu să aștern aceste rânduri. Și asta pentru că mi-e greu, mi-e foarte greu să cred că profesorul Mihai Petrovici, mentorul uman și sportiv al unor generații întregi de fotbaliști a plecat dintre noi. Mi-e greu să cred că nu-i voi mai vedea mersul poticnit și zâmbetul cald, care te învăluia de la distanță. Mi-e greu să cred că nu-i voi mai auzi vorba dulce și ușor înăsprită de tutun. Și-mi vine tot mai greu să mă gândesc că nu ne vom mai întâlni, uneori la colțul blocului meu, alteori în fața blocului său, pentru a vorbi de ale noastre. De Ștefan al lui, plecat hăăăt în Canada, cu Delia, Măriuca și Mihăiță, de Olga mea, aflată încă în cuibul părintesc, de soțiile noastre, colege cândva la Biblioteca Județeană, de vremurile de altădată, când fotbalul era fotbal și de vremurile actuale, în care oamenii sunt tot mai puțin oameni.
Cei formați de domnul profesor Petrovici au rămas însă oameni. Oameni adevărați. Și asta a fost una dintre cele mai mari satisfacții ale sale. O dovadă? Elevii săi nu l-au uitat niciodată. „Tocmai am citit interviul cu Lică Movilă. Mă bucur că n-a uitat vremurile petrecute la Liceul de Fotbal. După cum văd că nu a uitat nici pățania cu întârzierea la careul școlar, a doua zi după cucerirea titlului de campioni naționali la juniori”. Sau: „M-a sunat aseară Ghiță Viscreanu, din Spania, vine să mă viziteze de Sărbători”.
Închid ochii și-l revăd pe domnul profesor Mihai Petrovici întinerit, pe marginea terenului de fotbal. Și-i recompun întregul portret, folosindu-mă nu de imagini, ci de cuvinte; cuvintele altora. Cuvinte spuse nu acum, când, odată plecat dintre noi, omul tinde să ne rămână în amintire doar cu cele bune, ci acele cuvinte spuse de demult, care întăresc ideea că Mihai Petrovici, nea Mihai cum îmi permiteam să-i spun, a fost un om bun ca pâinea caldă.
„La Liceul de Fotbal din Bacău m-am format ca om datorită unor dascăli și oameni deosebiți, din rândul cărora țin neapărat să-l amintesc pe profesorul Mihai Petrovici”, se destăinuia, într-un (S)PORTRET al săptămânii de anul trecut, Giani Florian. „Fotbalul de azi ar avea nevoie de pedagogi pasionați precum Mihai Petrovici” îmi spunea, nu mai departe de săptămâna trecută, Gioni Andrieș.
Iar fostul coleg de cancelarie, jurnalistul Leonard Popa își amintea de „eleganța deosebită a profesorului Petrovici”. Dar poate că cea mai bună descriere a lui Mihai Petrovici a făcut-o, acum vreun sfert de veac, Lucian Berdilă, când, în vechea redacție a „Deșteptării”, a vorbit despre „antrenorul acela blând, care te salută înainte de a-l saluta tu pe el”. Săptămâna aceasta, Mihai Petrovici a comis unica impolitețe din întreaga sa viață: ne-a părăsit fără să-și ia rămas bun. O trecem cu vederea și, la ceas greu, de despărțire, îi spunem „la revedere”, mulțumindu-i pentru tot.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
