Urmarea lui Cristos

Evanghelia duminicii a XXII-a de peste an subliniază necesitatea unei profunde convertiri, pentru a trece de la o manieră de a gândi pe care Isus o defineşte conform oamenilor la maniera de a gândi şi vedea lucrurile ca Dumnezeu. Şi aceasta, nu numai în ceea ce-l priveşte pe Isus însuşi ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, ci şi în ceea ce ne priveşte pe noi ca oameni şi creştini.
„Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine”. Este un discurs care nu place nimănui. De altfel, nici chiar Isus nu s-a îndreptat spre cruce cu prea mare entuziasm: nici pentru el suferinţa nu era o plăcere. Şi totuşi, el a acceptat să sufere şi să moară pe cruce.
La drept vorbind, ne-am obişnuit atât de mult să auzim vorbindu-se despre Isus cel răstignit şi să vedem crucifixe peste tot, încât acest lucru nu ne mai impresionează. Poate că lucrurile ar sta cu totul altfel, dacă ni s-ar întâmpla să vedem odată un om adevărat care moare răstignit pe o cruce.
Însă cuvintele lui Isus rămân: „Cine vrea să vină după mine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”. Noi toţi, care purtăm numele de creştin, suntem în rândurile acelora care în mod oficial înţeleg să-l urmeze pe Cristos. Prin urmare, aceste cuvinte valorează pentru fiecare dintre noi, chiar dacă sunt greu de acceptat.
Dacă Isus s-ar fi mulţumit să moară doar el pe cruce, poate că l-am fi urmat cu mai multă plăcere. În schimb, în faţa unei asemenea propuneri, am dori să-i urmăm pe aceia care, în loc să vorbească despre cruce, vorbesc despre succes şi viaţă uşoară. Însă Isus ne spune că pentru a ne salva viaţa, trebuie să avem curajul de a o pierde pentru a-i acorda lui dreptate.
Ştim prea bine că, după logica acestei lumi, tot ceea ce nu se face pentru interesul propriu şi pentru plăcerea proprie înseamnă ceva pierdut. În schimb, după Evanghelie, câştigul adevărat constă în tot ceea ce se face pentru alţii, până la dăruirea vieţii proprii. Şi tocmai aceasta este numit de Isus lepădare de sine însuşi.
Dar poate că aceste cuvinte ale lui Isus sunt mai puţin paradoxale decât pot apărea la prima vedere. Mai devreme sau mai târziu, într-un mod sau altul, experienţa durerii ne loveşte pe toţi. Acceptarea suferinţei proprii, căutând uşurarea suferinţei altora, este soluţia practică pe care ne-o propune Evanghelia în faţa enigmei durerii, răului şi morţii, adică încredinţarea în cuvântul lui Cristos, care vrea să ia asupra sa durerea noastră precum şi moartea noastră, pentru a ne arăta prin învierea sa care îi este finalul, pentru cel care are încredere în imprevizibilele şi inepuizabilele resurse ale lui Dumnezeu.
Contradicţia dintre mentalitatea lumii şi logica Evangheliei poate face astfel încât şi pentru noi cuvântul Domnului să devină un motiv de batjocură. Însă pentru a ne face bine calculele proprii în faţa aventurii existenţei trebuie să privim lucrurile până în toată profunzimea lor: ce i-ar folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, dacă apoi şi-ar pierde sufletul propriu, adică pe sine însuşi şi viaţa proprie?
Pr. Cristi Hodea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău