A trecut 1 Decembrie, vine 24 Ianuarie și se împlinesc acuși 160 de ani de la Unirea Principatelor.
Dincolo de serbările cu cântece și poezii patriotice, ar fi bine să înțelegem că Unirea de la 1859 nu ar fi fost posibilă dacă diplomația principatelor dar și diaspora exilaților politici nu ar fi speculat interesele divergente ale Marilor Puteri europene.
Pentru că, atunci, ca și acum, degeba ne-am fi bătut cu pumnul în piept că avem dreptul să ne decidem destinul; viitorul statelor mici este decis de statele mari. Au aflat-o pe pielea lor polonezii care s-au răsculat la 1830: fără sprijin extern, insurecția lor este înfrântă de Rusia în opt luni. Austria și Prusia au stat și au privit, apoi și-au anexat teritorii.
Diaspora românească studiase problema și văzuse cum sârbii reușesc să obțînă autonomia profitând de divergențele dintre ruși și turci; grecii obțin și ei o autonomie contra unui tribut anual fiind ajutați de marile puteri iar belgienii, încorporați la Olanda, se revoltă și se eliberează profitând de interesele divergente ale Rusiei, Prusiei, Austriei și Angliei.
Așa că foștii revoluționari de la 1848 pornesc o campanie de sensibilizare a opiniei publice internaționale iar în scurt timp nu mai există diplomat sau redactor de gazetă care să nu cunoască problema moldo-vlahă și să simpatizeze – după cum ne spune Iorga – cu „îndepărtatul popor creștin de origine latină și cu tendințe de dezvoltare europeană”.
Prilejul căutat de români se ivește la 1853, când izbucnește războiul ruso-turc. Rușii aveau de gând să termine odată cu turcii (încercând să obțină controlul Bosforului și Dardanelelor), dar Franța (care nu uitase de eșecul campaniei napoleoniene) și Anglia (care avea nevoie de liniște în Orient din rațiuni de comerț) decid să ajute Turcia. Prusia rămâne în așteptare dar Austria, care se teme de expansiune rusească, se aliază cu turcii.
Rușii ocupă principatele dar, din cauza frigurilor, teatrul de operațiuni se mută din Dobrogea, în Crimeea. Moldova și Valahia sunt ocupate de austrieci care – ne spune tot Iorga – nu se sfiesc să folosească bățul și baioneta împotriva țăranilor, confiscă materialul de război și insultă boierii. Ocupația austriacă devine rapid la fel de urâtă de români ca și cea rusească.
În aceste condiții, diaspora română decide să urmeze trei direcții: mobilizarea resurselor interne pro-unioniste, informarea continuă a opiniei publice internaționale cu privire la justețea cauze românești și folosirea conjuncturii și a intereselor Marilor Puteri.
La 1855, la tratativele de pace de la Viena, Rusia cere guverne românești în cele două principate care să le conducă după Regulamentele Organice iar puterea militară a țărilor să nu fie crescută fără acceptul Turciei. În mod surprinzător, Anglia cere unirea principatelor, domn pe viață, ereditar și Parlament.
Austria, care se temea că unirea va pune presiune pe Transilvania, se abține. Austriecii nu prea vor să se retragă din principate și, dacă vor fi nevoiți să o facă, ar prefera să lase în urmă guverne neputincioase.
Iesită întărită dintr-un război care părea pierdut, Turcia nici nu vrea să audă de unire sau măcar autonomie dar Franța, care dorea revizuirea tratatelor de la Viena și înlocuirea vechilor state europene cu unele constituite pe baze naționale se alătură cauzei românești. Napoleon al III-lea voia și să pună stavilă expansiunii europene a Rusiei și să crească influența franceză în zonă.
În anul următor, însă, Anglia decide să nu mai susțină Unirea și să sprijine poziția Turciei. Cauza românească primește, însă, susținere de la Sardinia și Prusia, care se gândesc la faptul că pot crea un precedent în vederea unificării Italiei și Germaniei. Austriecii se opun, în continuare, categoric, socotind că, mai devreme sau mai târziu, Principatele Unite vor deveni un punct de atracție pentru românii din Imperiul Habsburgic.
În acest ghem de interese, Franța reușește, la Congresul de la Paris, să impună ca decizia cu privire la soarta Principatelor să fie decisă de popoarele celor două țări. Așa s-au înființat Divanele ad-hoc…
În concluzie l-aș cita pe Eminescu:
„De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii/ Veacul nostru îl umplură saltimbacii și irozii”…
PS: Să nu uităm că, momentul de la 1859 a depins foarte mult de colonelul Alexandru Ioan Cuza, a cărei dublă alegere în scaunul de domn a fost mica șmecherie cu care românii au reușit să obțină unirea. Drept răsplată, Cuza va fi detronat și va muri în exil.
