Decizia unionistă din 27 martie 1918 este rezultanta unui complex de factori și de împrejurări ce au favorizat acest act istoric: disoluția Imperiului Rus, preluarea puterii de către bolșevici și declanșarea războiului intern din Rusia, dezagregarea fostei armate țariste și haosul produs de militarii ruși aflați în retragere, mișcarea de emancipare a națiunilor din estul Europei, reflectată în declarațiile de autonomie și, ulterior, de independență, având în fundal principiul autodeterminării națiunilor, aparenta victorie a „centralilor” pe Frontul de est, angajarea militarilor români în lupta antibolșevică din Basarabia și preluarea puterii de către guvernul filogerman condus de Al. Marghiloman. Despre toate aceste elemente ce au avut un rol decisiv în conturarea votului unionist din Sfatul Țării, pe scurt, în cele ce urmează.
1. Schimbări în structura teritorială a Moldovei istorice – 1484-1918
Aflată la intersecția zonelor de influență a trei mari imperii, Otoman, Habsburgic/Austro-Ungar și țarist/sovietic, regiunea Moldova a fost ursită unui destin tragic, cunoscând de-a lungul secolelor numeroase schimbări în structura teritorială, după cum urmează:
– 1484 – Chilia și Cetatea Albă, transformate în raiale turcești,
– între 1534 și 1538 – ținuturile Lungăi și Țintului, actualul Bugeac, precum și ținutul Tighina, azi, Bender, transformate în raiale,
– 1713 – ținutul nordic al Hotinului devine raiaua Hotin,
– 1775 – Bucovina, cedată de otomani Imperiului Habsburgic,
– 1812 – Basarabia este anexată de Imperiul Rus,
– 1856 – sudul Basarabiei (8.694 km²) revine Principatului Moldova,
– 1878 – sudul Basarabiei revine Rusiei, la schimb cu cedarea către România a Dobrogei (15.536 km²),
– 1918 – unirea Basarabiei cu România.
2. Demografia Basarabiei, grav afectată de politica de deznaţionalizare a populaţiei româneşti
Primul „sondaj” al realităților demografice din Basarabia a fost realizat de către autorităţile ţariste în anul 1817 și a avut următoarele rezultate: Români – 85,5% (83.848 familii/419.240 locuitori); Ruteni – 6,1% (6.000 familii/30.000 locuitori). Primul Recensământ general oficial al populației din Imperiul Rus a fost efectuat în anul 1897, Basarabia înregistrând următoarele rezultate: total – 1.935.412 locuitori (85%, rural, și 15%, urban), dintre care 920.919 locuitori/47,58% cu naționalitate moldovenească, urmați de ucraineni – 19,75% (328.169), evrei – 11,79% (228.168), ruși – 8,05% (155.774), bulgari – 5,33% (103.225), germani – 3,11% (60.206) și găgăuzi – cca. 3%. Cifrele acestui recensământ (1897 – 47,6% români, aproximativ 34% populaţie slavă), completate cu datele, mai realiste, ale recensământului oficialităţilor române din anul 1930 (56,23% români, 29% populaţie slavă), constituie dovezi clare ale ingerinței brutale a Rusiei în procesul de reconfigurare a demografiei basarabene, cu rezultate dramatice în special în zonele de nord și de sud ale Basarabiei.
Pe scurt, în intervalul 1830-1900, deci în numai 70 de ani, asistăm la o dramatică scădere a ponderii populaţiei româneşti, de la 86% la aproximativ 48%!
3. „Dezideratul” Unirii cu Basarabia, absent de pe agenda oficială a României
Timp de 30 de ani (1883-1913), Tratatul de Alianță cu Puterile Centrale a constituit piatra de temelie a politicii externe a României, spațiul țărilor germanice fiind perceput, în special după 1871, drept cea mai puternică forță economică și militară din Europa. România s-a plasat sub protecția Puterilor Centrale considerând că principalul pericol la adresa țării noastre era politica expansionistă și panslavistă a Rusiei. După războaiele balcanice (1912-1913), opinia publică românească a devenit tot mai ostilă față de Austro-Ungaria, motivul principal fiind dat de politica de maghiarizare forțată a „națiunilor conlocuitoare” din Ungaria. În aceste condiții, alianța României cu Centralii va fi grav subminată.
Concomitent, s-a produs o apropiere franco-română la nivel diplomatic, după ce Franța a susținut poziția României și a aprobat termenii tratatului de la București (1913), dar și o apropiere a țării noastre față de Rusia, în special după vizita Împăratului Rusiei la Constanța din iunie 1914. La 18 septembrie/1 octombrie 1914 a fost semnată Convenţia secretă ruso-română, sub forma unui schimb de note între ministrul de Externe rus, Sazonov, şi C. Diamandy, ministrul României la Petrograd, prin care, în schimbul neutralității amicale a țării noastre, Rusia garanta integritatea teritorială a României şi recunoştea drepturile acesteia asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei.
În mare, prevederile acestei convenții au fost reluate și în Tratatul de alianță cu țările Antantei, condițiile finale ale Convenției politice din 4/17 august 1916 stabilind următoarele: România se obliga să declare război Austro-Ungariei până la 15/28 august 1916, cel mai târziu, în vreme ce țările aliate (Rusia, Franţa, Anglia şi Italia) garantau integritatea Regatului României, recunoşteau acestuia drepturile asupra Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului şi asigurau România că se va bucura de drepturi egale ca şi aliaţii săi, în privința preliminariilor, a tratativelor de pace și a discuțiilor din cadrul viitoarei Conferinţe de pace. Semnarea tratatului din 1916 echivala pentru țara noastră cu recunoașterea apartenenței de facto a Basarabiei la Imperiul țarist.
4. Situația politică și militară a României în perioada 1917-1918
Nerespectarea de către Aliaţi a angajamentelor militară față de România (ofensiva din Salonic), intrarea Bulgariei în război, tehnica superioară de război a trupelor Puterilor Centrale, greşelile de strategie ale Marelui Cartier General al Armatei române (operaţiunile de la Turtucaia) au adus țara noastră în pragul dezastrului. Pe 6 decembrie 1916 feldmareşalul Mackensen intra în Bucureşti, de unde avea să administreze militar, timp de aproape doi ani, provinciile româneşti ocupate – Oltenia, Muntenia şi Dobrogea.
Bilanţul primei campanii militare româneşti din cadrul Marelui Război era catastrofal pentru ţara noastră. Potrivit unor statistici interne, în primele patru luni de război, România pierduse aproximativ 500.000 de oameni – 100.000 morţi, 150.000 răniţi, 250.000 prizonieri; trei sferturi din teritoriul vechiului Regat se aflau în mâinile inamicilor, iar alianţa cu Rusia s-a dovedit a fi precară. Singurule elemente pozitive au fost oprirea înaintării trupelor austro-ungare prin trecătorile județului Bacău la finalul anului 1916 și marile victorii militare din anul 1917 – Mărăști, Oituz, Mărășești, care au asigurat continuitatea statală a României, păstrarea independenţei şi suveranităţii naţionale. Totuși, raza de speranţă din vara anului 1917 avea să fie de scurtă durată, încheierea armistiţiului de la Focşani şi, ulterior, a păcii separate de la Bucureşti aruncând viitorul României într-o incertitudine periculoasă, amplificată de apele tulburi ale revoluției bolșevice.
Într-un mod cât se poate de paradoxal, acest moment de prăbușire istorică avea să germineze un adevărat miracol național numit România Mare, un miracol prefațat de unirea Basarabiei cu România.
5. Congresul Militarilor din Basarabia – geneza organizării politice a Republicii Moldovenești
Congresul s-a derulat în perioada 20-28 octombrie 1917 și a jucat un rol decisiv în procesul de organizare politică a regiunii. La acest congres au participat 900 de delegați – 600 din partea soldaților și 300 ai partidelor politice/asociațiilor, reprezentând aproximativ 200.000 de ostași. Organizate simultan cu preluarea puterii de către bolșevicii din Petrograd, dezbaterile s-au soldat cu adoptarea următoarele decizii: autonomia teritorială și politică a Basarabiei în cadrul Rusiei Federative Democratice (în fapt, inexistentă), instituirea unei adunări populare legislative, Sfatul Țării, singurul organ politic cu atribuţiuni legislative şi executive locale, vot universal, egal, direct și secret, creșterea numărului cohortelor militare de la 16 la 100 – nucleul armatei basarabene, împroprietărirea țăranilor prin exproprierea marilor proprietăți funciare, fără compensație, crearea unui fond financiar național, naționalizarea învățământului, respectarea drepturilor minorităților ș.a.
6. Contextul geopolitic – dominat de Puterile Centrale, care au sugerat unirea României cu Basarabia
Unirea Basarabiei cu România a fost precedată de o serie de evenimente politice interne și externe care au înlesnit decizia deputaților din Sfatul Țării. Între acestea, Tratatele de Pace de la Brest-Litovsk, schimbarea structurii guvernamentale de la Iași, prezența și activitatea diviziilor militare românești în Basarabia și, nu în ultimul rând, așteptările generate în structurile profunde ale societății moldovenești de legislația agrară „revoluționară”, au constituit cele mai importante elemente. Tratatele de pace de la Brest-Litovsk cu Ucraina (9 februarie 1918) și Rusia (3 martie 1918) au pacificat întregul Front estic, puterile beligerante ieșind, practic, din logica de conflict specifică Primului Război Mondial; în bună măsură, cele două tratate au pus capăt conflagrației mondiale în această parte de lume, zona fiind integrată sferei de influență a fostelor imperii German și Austro-Ungar, pentru prima jumătate a anului 1918. Tratatul din 9 februarie, recunoștea în premieră existența Republicii Populare Ucraina, stat ce devenea principalul furnizor de alimente pentru spațiul germanic și care accepta de facto protectoratul Germaniei.
Cât privește tratatul de pace cu Rusia, acesta ilustrează mult mai clar teza instaurării hegemoniei germanice în estul Europei, clauzele finale ale tratatului fiind umilitoare la adresa puterii bolșevice. Între altele, Rusia renunța la aproape jumătate din teritoriile sale europene, Lituania, Polonia și o bună parte din Letonia erau cedate Germaniei și Austriei; Ucraina, Finlanda, Estonia și restul Letoniei deveneau state independente sub protectoratul Germaniei, în timp ce otomanii primeau regiunile armene din Caucaz. Astfel, pe lângă plata a 6 miliarde de mărci în contul despăgubirilor de război, Rusia pierdea teritorii agricole importante, jumătate din instalațiile industriale și aproximativ 80% din minele de cărbune și de fier. Termenii păcii au fost primiți în Rusia cu o nedisimulată disperare, Lenin catalogând Brest-Litovsk-ul drept un „abis al înfrângerii, dezmembrării, înrobirii și umilinței noastre”.
Prinsă în acest malaxor al istoriei, România va urma calea deja bătătorită a penitenței politice a statelor estice, semnând în martie Pacea preliminară și, ulterior, în mai 1918, Tratatul de Pace de la Buftea-București. Un tratat categorisit de către istoricii români drept „umilitor”, în pofida statutului României de țară învinsă (statut neasumat până în zilele noastre) și în ciuda faptului că tratatul conținea clauza recunoașterii unirii Basarabiei cu patria-mumă; un act de clemență teritorială din partea Germaniei, de care Rusia nu a avut parte.
De altfel, în perioada ianuarie-martie 1918, toate mișcările politice și militare ale țării noastre au fost făcute cu încuviințarea și, uneori, la sugestia Puterilor Centrale, ai căror reprezentanți au propus de mai multe ori diplomaților români proiectul unirii cu Basarabia. A spus-o cât se poate de clar premierul României, conservatorul filogerman Alexandru Marghiloman, în data de 27 martie 1918, înainte de votul istoric, într-un discurs susținut în fața deputaților din Sfatul Țării. Procesul-verbal al ședinței păstrază următoarele mesaje exprimate atunci: „1. În cadrul tratativelor de la București cu Puterile Centrale au fost clarificate împrejurările în care era posibilă păstrarea integrității și indivizibilității Basarabiei; 2. Unirea este necesară și posibilă în condițiile păstrării particularităților locale ale ținutului; 3. Unirea se poate realiza în mod condiționat – păstrarea Sfatului până la realizarea reformei agrare, alegerea unei noi Diete locale prin vot universal, existența unui organ executiv local, autonomie provincială” ș.a.
În linii mari, putem aprecia că Marghiloman a citit Declarația de unire înainte ca aceasta să fie dezbătută.
Deputați ai Sfatului Țării care au votat unirea – 27 martie 1918
Constantin Stere
Al. Marghiloman
