(,,Marele pericol este dat de multiplicarea oamenilor fără cuvânt”)
- Interviu cu prof. dr. Lucian ȘERBAN, geograf
– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l investiți în discursul profesional și civic, în cercetarea științifică?
– Din ipostaza profesorului de la catedră, cuvântul este firul conducător, catalizatorul, orizontul deschis spre noi linii de ţărm, dar şi spre delimitare sau nelimitare. Privind retrospectiv, greutatea lui nu mai este aceeaşi şi nu mai are o poziţie dominantă: imaginea, animația grafică, clipul video reprezintă elemente foarte atractive pentru tinerele generaţii digitale care nu agreează cu jovialitate discursul academic, acolo unde fiecare cuvânt este validat ştiinţific, dar uneori arid şi lipsit de poleială. Cuvântul traversează o perioadă de metamorfoză, obligat fiind să-şi găsească simbiotic căi noi de a ajunge la destinație cât mai puţin alterat. Imaginea bine selectată este acum de mare ajutor. Probabil că în viitorul apropiat cuvântul nu va mai însemna informație colțuroasă, ci va fi aliatul în lupta găsirii acelor culoare şi abilităţi de filtrare şi interpretare a avalanșei aruncată spre noi din canale mass-media tot mai sofisticate şi sfredelitoare, dar cu o probitate îndoielnică. Oricum va fi, să nu uităm totuşi că Educaţia înseamnă în primul rând cuvânt, nu entertainment educațional, după cum predică destule voci din sistem şi mult mai multe din afara lui. Din alte perspective (civică, politică, comportamentală), marele pericol este dat de multiplicarea oamenilor fără cuvânt…
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Suntem contemporani cu epoca neastâmpărului generalizat, determinat de căderea sau disoluția unor ziduri politice, economice, sociale. Pentru România, ţară afectată de o hemoragie demografică greu de cuantificat în efecte pe termen lung, parabola a căpătat după 1989 semnificaţii heteroclite. Cred că Fiul Risipitor trebuia să probeze terapia libertăţii. În fiecare dintre noi, cei care am prins şi regimul trecut, tentaţia unor noi orizonturi pulsează aparte, o dorinţă de risc şi de pierdere în necunoscut, fiorul veșnicului început, risc şi îndepărtare pentru a ne putea (re)găsi coordonate durabile. Lipiți de suflet îmi sunt amândoi fraţii, numai că fiecare este greu de strunit. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, sunt până la urmă două posibilități de a închega întregul visat. Poate că mai important este să nu-ţi pierzi pe drum ranița cu visuri, indiferent dacă este o potecă de munte sau un drum monoton, prăfuit, dar poate mai sigur şi cu certitudine mai comod. Îmi surâde imaginea unui râu liniştit, dar pentru a ajunge la un profil de echilibru, geomorfologii ştiu că este nevoie de praguri, de cascade, de ieşiri tumultoase din albie. Panta rhei, nu-i aşa? Ideal ar fi să-ţi creezi în timp (din timp?) acea matcă care să te primească cu brațele deschise şi să-ţi ofere stabilitate, alungând autosuficiența sau plictisul.
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
– Dacă aş fi actor într-un film cu Morgan Freeman în rolul principal, probabil că mi-aş putea imagina un astfel de scenariu. Pe firul acesta atât de subțire al (pe)trecerii noastre, trebuie să fim bucuroşi că îl avem ghid şi companion. Într-o lume tot mai ruptă sau detașată de întrebări ontologice, într-un univers al consumerismului şi al superficialității nonșalante, cred că cel mai indicat este să nu-L pierdem din suflet. În rest, mă mulţumesc cu ipostaze lumești, atât de jovial surprinse de Andrei Pleșu: „…îmi plac ideile şi îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac şi cârnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brânzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța”. În acelaşi timp, încerc să-i înţeleg formele de manifestare. Întâmplarea e forma pe care Dumnezeu o alege ca să rămână incognito, spunea Jean Cocteau într-o carte recent descoperită (Olaf Koob – „Pripeală și plictis. În căutarea sensului vieţii”. București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012). Mă fascinează această remarcă, printre teorii ale haosului sau ale lebedelor negre.
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Ambele sunt experienţe întâlnite ritmic şi în prezentul nostru cotidian, din fascinanta Românie. Glumesc un pic, după modelul bacovian („O, ţară tristă, plină de humor”). Ca geograf, îmi place să cred că cele două variante nu sunt antagonice, ci complementare. Trebuie să existe forme intermediare, la fel ca procesul de urbanizare, spre exemplu. Un continuum Rai-Iad cred că ar suna mai bine. Marele Arhitect al Universului cred că s-ar plictisi în lumi duale. Ar fi interesant de studiat suburbanizarea Raiului sau depopularea Iadului. Este deci nevoie acolo de geografi pentru a analiza şi altfel de spații. Oricum, timpul va mai avea valoare, spaţiul va fi unicul câștigător, cel puţin aşa îmi place să cred…Mă alint, sperând că şi acolo ar fi nevoie de ceva amintiri surprinse fotografic prin fascicolul conducător al Luminii. De subiecte nu se duce lipsă, sunt convins…
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– Solomon Marcus menţiona (în acel superb decalog care ar trebui afișat în fiecare colectiv de elevi şi nu numai) de nevoia de îndoială, suspiciune, greşeală şi eşec. Trădarea este un eşec, un pas înapoi făcut unul faţă de celălalt şi – mai grav – faţă de tine însuţi. Acum o folosim tot mai des, păcălindu-ne terminologic cu termeni mai blânzi: eschivare, neimplicare, uitare, înșelare, compromis. Până la urmă, a duce de nas sau a duce cu zăhărelul pe cineva, tot în acest registru s-ar putea încadra. Caragiale ne caracterizează dulce-amar: trădare să fie… dar s-o știm și noi! Nu prea ai cum să scapi de urzeala trădărilor în Antropocen, dar cred că cel mai important este să nu-ţi apară pe chip un zâmbet de satisfacţie… Atunci când greşesc, regretul intervine cu putere, făcându-mă să mă perpelesc cu o consecvență demnă de o cauză mai bună. Încerc mai mereu să mă revanșez cumva, cândva. Îmi propun să nu mă definesc prin ceea ce resping, prin impenitență sau împietrire de moment. În umbra ego-ului nu-ţi poţi lumina ziua cu frumuseţea lucrurilor simple care sunt lângă tine. În ultimii ani, pentru a mă feri de „trădare”, prefer să privesc cu detaşare şi mai ales să văd lumea din alte perspective. Nu ştiu dacă e neapărat bine. Posibil să fie de vină anul din buletin, autocorecția impusă de ochiul fotografului sau răsturnarea rapidă a valorilor dintr-o societate tot mai debusolată. Generaţia X, din care fac parte, este o generaţie tare complicată, o generaţie dintre două lumi. Câteodată e mai dificil să navighezi între reperele old school şi marele val tehnologic care bulversează lumea de vreo trei decenii.
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
- Nu cred că aş putea să mă gândesc la cârpire, la ac şi ață, nici din perspectivă biblică, şi nici ştiinţifică, printr-un cristalin geosistemic. Mărgeaua albastră care ne-a fost dată este cu adevărat miraculoasă. Am primit o armonie născută din haos. De câteva generaţii am devenit iubitori de ziduri şi uităm să întreținem podurile şi vechile poteci, pierzând din ochi punctul de plecare. Din păcate, suntem în permanenţă nemulțumiți şi căutăm cu ardoare perfecţiunea prin interacțiuni disjuncte. Cea mai mare pierdere de timp… Imperfecțiunile (după cum tot noi le definim, oftând nostalgic, revanșard sau rezilient, după caz) fac parte din mica noastră lume cubică. Ştiţi, desigur, versurile lui Nichita: „După aceea se ia un ciocan/ și brusc se fărâmă un colț de-al cubului./ Toți, dar absolut toți zice-vor:/ -Ce cub perfect ar fi fost aceasta de n-ar fi avut un colț sfărâmat!” Unii se amăgesc că Dumnezeu va regândi momentul începuturilor, pentru a ne oferi un nou restart. Asta da ipocrizie şi egoism marca Homo sapiens sapiens! Eu unul mă mulţumesc cu bucuriile oferite de fiecare răsărit şi de fiecare apus de zi, de ora galbenă şi de ora albastră. Pentru cei care doresc mai mulţi sori pe bolta cerească, le pot indica câteva programe şi aplicații de editare foto. Glumesc un pic, desigur…
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
- Lucian Blaga îmi este, într-un anume fel, ursitoare. Şi atunci, cum să nu-i preiau ruga: ,,O singură rugăciune am: Doamne, să nu mă laşi niciodată să fiu mulțumit de mine însumi!” Din universul liric, lăsându-l pentru moment pe Blaga, îmi deferlează încă din adolescență un „cântec de dragoste la marginea mării”: ,,Mă voi preface orb şi am să vin/ cu brațul întins, să-ţi mângâi chipul” (Nichita Stănescu). Subiectiv, cum altfel, cred că sunt cele mai frumoase versuri de dragoste din poezia noastră. Sper ca viitorul cu Chat GTP să nu renunţe la poezie, la frumosul din noi şi de lângă noi. Pentru cât timp… depinde de modul în care vom reuşi să ne depășim vanitățile pe această planetă (încă) albastră.
