Se împlinesc 70 de ani de la cea mai cumplită iarnă a Secolului al XX-lea, iarna 1953-1954. Asemenea ierni par a nu mai fi nicăieri acum, nici în nordul Europei nu se mai văd chiar așa, ba de la Polul Nord tocmai s-a desprins un uriaș ghețar și toți ar da vina pe încălzirea globală, pentru că acesta e trendul la modă.
De cumplita iarnă din ’53-’54 doar cei trecuți bine de 70 de ani își mai pot aduce minte. Eu, unul, m-am născut chiar atunci, într-un sat băcăuan, iar tatăl meu, deși era salariat, ceea ce la vremea aceea era mare lucru, nu găsea nicăieri laptele de care aveam nevoie, pentru că mama nu mă putea alăpta. Așa a făcut, bietul de el, cărări bătute prin nămeți cât casa, până în satul în care bunicii materni aveau vaci cu lapte. În satul nostru, crescătorii de animale nu vindeau nici un gram!
Despre cumplita iarnă am aflat din poveștile părinților. Dar, mult mai târziu am găsit chiar imagini de prin orașele în care iarna aceea și-a făcut de cap, inclusiv în București. În februarie 1954 s-au înregistrat cele mai coborâte temperaturi minime din tot anul, cuprinse între -23°C și -30°C. Viscolul a fost violent, ninsorile abundente au format un strat de zăpadă gros și de durată. Numai că în orașe erau oameni mulți, era armată, erau întreprinderi și instituții și se muncea grozav pentru a birui nămeții. În sate, Dumnezeu cu mila!
O iarnă grea a fost și aceea din 1966, o altă urgie a venit în 1985, iar eu am navigat, în anii ’90, din Bacău până la Buzău ca printr-un tunel fără tavan, așa de înalți erau pereții de zăpadă pe marginile șoselei.
Toate au trecut, însă, iar acum tânjim după ceva nămeți. Mai ales pasionații de schi, pentru care sunt pornite deseori tunurile de zăpadă.
Nu mai sunt iernile de altădată, iar eu am apucat să mănânc, recent, chiar din pom câteva smochine delicioase, dar nu în Țările Calde, ci taman într-o curte din Asău.
