Fermierii cultivatori de sfeclă de zahăr din Transilvania au dat lovitura. Circa 400 de agricultori reuniți într-o asociație profesională au ajuns la înțelegere cu patronii francezi ai Fabricii de zahăr din Luduș pentru a o prelua, pentru că era în pericol să fie închisă. România ar mai fi rămas doar cu fabrica de zahăr din Roman, patronată și aceasta tot de străini, de austrieci.
Oricât de „nerecomandat” ar fi zahărul în alimentația noastră, de zahăr tot avem nevoie, precum și de sare în bucate – vorba povestitorului Petre Ispirescu.
Cu terenuri agricole propice culturii de sfeclă de zahăr, în țara noastră se mai produce, însă, doar un sfert din zahărul de care avem nevoie. Dar, sute, sute de cultivatori de sfeclă ar fi rămas fără obiectul muncii în lipsa fabricilor de zahăr.
Până în 1990, nu importam zahăr. România avea 33 de asemenea fabrici, cea mai veche fiind fabrica din Sascut (din 1875), construită pe ferma bancherului Elias, dar care de mulți ani nu mai există.
Cultura sfeclei de zahăr a fost permisă în Europa la începutul Secolului al XIX-lea, după ce Napoleon blocase importul de zahăr din trestie. Iar prima fabrică a apărut în Silezia, în 1802. Din 1831, sfecla de zahăr a început să fie cultivată și la noi, în județele Sălaj și Cluj. Dar industria de prelucrare a sfeclei a luat avânt abia din 1960. S-a ajuns la 240.300 ha cultivate și la 83.000 de tone de zahăr fabricat în 24 de ore.
Acum, ce mai e cu industria zahărului de la noi e altceva. Impresionant mi se pare că fabrica din Luduș va fi preluată de fermierii care S-AU ASOCIAT, după ce ideea de asociere a fost atât de hulită (și încă mai este!) mai ales în agricultură. Iată, totuși, că numai unirea face forța.
„Unde-s doi puterea crește, iar dușmanul nu sporește” – cântăm jucând Hora Unirii. Ferice de oamenii care știu ce cântă, dar și ce joacă.
