Așa a transpus prin cântec, Gheorghe Gheorghiu, o mare dilemă legată de evoluția omenirii. Cine îl poate contrazice? Adam și Eva, alungați din Rai, s-au trezit că vor trebui să trăiască pe pământ. Un tărâm plin cu toate cele necesare vieții, dar și cu nenumărate ispite. Existau aici alte forțe, supranaturale, nevăzute. Își făceau meandrele venind din cer, dar și din întunecimea adâncurilor, bântuind bietele viețuitoare care își doreau doar să trăiască în liniște și pace. Au pășit încrezători.
Știau una și bună: protectorul lor îi veghează. De unde o fi apărut Cupidon? Nu se știe! Sigur, cei străpunși de săgeata lui susțin și astăzi că ar fi… un zeu păgân. Cu înfățișare de îngeraș care zboară râzând, dând din aripioare. Cei loviți de săgeată… în amorul propriu – normal, nimeni nu-și recunoaște slăbiciunile – după ce i-au căzut victime, fără să abuzeze de pliculețe „etno”, descriu simptomele din perioada când logica i-a cam părăsit, ca și cum ar fi trăit ceva straniu: zburau fără aripi, cu roșu în obraji, fluturași în stomac. Biata inimioară! Cardiograma ar fi arătat ca la un cutremur de amplă magnitudine.
Noroc că cei din jur, în special părinții, când realizează că generația care vrea să le ia locul s-a maturizat prea devreme, în loc să-și aducă aminte de tinerețea lor rebelă, să comunice, încearcă – în cel mai bun caz – să taie din elanul adolescenților trimitându-i după orele petrecute la școală, să mai învețe ceva. Să facă ce n-au fost ei în stare să facă. Doar sunt atâția profesori nemulțumiți de salariu și cu timp liber… berechet.
Cum am ajuns aici?
Primul luat drept țintă a fost Adam. Eva căzuse deja în ispită. După ce Cupidon l-a furnicat cu săgeata, dorita perfecțiune umană a căzut ispitei. A mușcat și el din măr. Putea fi un kiwi, o smochină, o banană, o… curmală! De aceea această zi a dragostei și fertilității este sărbătorită diferit, pe tot globul, păstrându-și esența. La noi i se spune „Dragobete”. Pământul este rotund, au presupus Pitagora și Aristotel, cu multe secole înainte, când se numărau anii… înapoi.
Așa am învățat la școală. Vorbim totuși de „Valentine’s day”. Adam a încercat să conștientizeze și el, când a primit șutul în fund din Rai, ce înseamnă: „mergeți, munciți, vă înmulțiți și trăiți!” Credeți că n-a strâmbat din nas? Fără să realizeze, amorezii – bieți muritori – au ajuns să transmită din generație în generație, fiorul care face ca acest sentiment minunat, ce ne ține uniți, să rămână totuși nemuritor. Filosofii au constatat: partenerii se schimbă, dar iubirea rămâne eternă! Nu se perpetuează oricum! Doar în urma unor selecții… naturale. „O luptă-i viața; deci te luptă/ cu dragoste de ea, cu dor”, cugeta George Coșbuc.
Persoana după care îți fug ochii trebuie cucerită. Așa a apărut ideea de a oferi ceva, o pietricică, o zărzarea, ceva de care tu poți să te lipsești. Darurile – le-am numit noi cadouri mai târziu și le-am trecut pe la notar – oferite între parteneri, au evoluat și ele în pas cu vremurile: Un pumn… cu fructe de pădure, o piele de capră înfășurată în jurul taliei, pentru fertilitate. La schimb, o mușcătură pe gât sau un tatuaj permanent ale ascuțitelor unghii, lăsat în semn de iubire pe obrazul războinicului călător. Numai tandrețe! Doar un pas până la inelul cu diamant. Trecut-au milenii.
A apărut dorința de nou, de schimbare. Comunicarea între comunități, și în interiorul acestora, a început să evolueze. De la soldatul care habar n-avea că a inventat Maratonul, la șoptitul cu palma căuș la gura proprie, pentru cei cu ureche slobodă, dornici de can-can. Metodă patentată ca „radio șanț”. Paradoxal, tocmai piedicile au făcut ca iubirea să reziste, dar și distanțele dintre parteneri, care deveniseră mai mari. Ce vrăjeală-i aia cu „ochii care nu se văd, se uită!”. Bani să trimită!
Cuvântul scris și declarația de dragoste
Pentru o privire cu tâlc și un zâmbet s-au provocat dueluri. S-au purtat războaie. Homer nu ar mai fi scris Iliada și Odiseea. Troia n-ar mai fi fost cucerită dacă nu exista Elena. Cleopatra nu ar fi rămas în istorie dacă nu ar fi existat cobra, un gerovital la modă atunci. Morala bisericească și cutuma nobiliară au definit, la început de Ev Mediu, limitele necesităților trupești. Arsul pe rug sau …. uzufructul seniorului, pentru pata de pe cearșaf din noaptea nunții. Nu sunt excepții de la regulă. Nici principesele care și-au sacrificat oamenii de bună credință, aflați în slujba lor, pentru un scop aparent măreț.
Săracul D’Artagnan! Din păcate, femeia mai este tratată și astăzi în unele părți ale globului, ca „marfă perisabilă”, fără personalitate, sau ca monedă de schimb. Și asta în secol XXI, când mijloacele de comunicare au evoluat. De la olăcari, slujbași călare care duceau vestea cifrată în pergamente cale de multe poște, la soli însoțiți de escortă armată. De la poștalioane ca în Vestul sălbatic, la țăcănitul în limbaj Morse al liniei de telegraf. Fiorul dragostei zboară astăzi nevăzut, purtat subtil prin mesaje gen SMS, când dimineața la cafea, partenerii se uită la verighete.
Clubul însinguraților
Am bătut șaua, ca să gâdil zăbala armăsarului. Stai și te întrebi? Acest sentiment superb și-a pierdut din afrodisiace? Anul trecut România a intrat în istorie cu cea mai scăzută natalitate din ultimii 50 de ani! Cotidianul Deșteptarea a venit în sprijinul celor singuri, încă din 1990. La „Mica publicitate” s-a înființat o rubrică de „Matrimoniale”. O persoană cu pseudonim Teodora, nu-i cunosc identitatea și nici profesia, a inițiat în paginile ziarului o rubrică intitulată „Clubul însinguraților”.
Promova dialogul între cititorii ziarului prin intermediul scrisorilor trimise la redacție. Responsabilul rubricii era de fapt un fel de căsuță poștală. Citea, cataloga, dădea numere de ordine și răspundea în scris, păstrând secretul corespondeței. Transmitea tot prin poștă, eventualele mesaje intime, celor norocoși. Un procedeu destul de greoi. Tabita, cea care a preluat rubrica, nu știu în ce împrejurări – de astă dată pseudonimul aparținându-i cunoscutei ziariste Gabriela Oprișan – a materializat ideea de club al însinguraților, dându-i personalitate juridică.
Cei care s-au înscris, devenind membri, aveau la dispoziție și un local, aproape de Insulă, unde se întâlneau seara, o dată pe săptămână. Când Tabita, din motive personale, a trebuit să plece jumătate de an, cum nu erau doritori prin redacție să preia rubrica, a apărut Romeo. Nu știu cum de m-a păcălit, dar nu îmi pare rău. Câte n-am învățat! Câți prieteni mi-am făcut! În 6 luni s-a triplat numărul membrilor, rubrica ajungând bisăptămânală. Satisfacția a fost că s-au legat prieteni, s-au închegat cupluri. Am mers și la o cununie civilă. Apariția internetului a însemnat, însă, și finalul acestui gen de întâlniri. Păcat.
Ziua de Valentine’s Day 14 februarie (Dragobete, 24 februarie) simbolizează de fapt acea scânteie care aprinde sentimente în viața fiecăruia, indiferent în ce zi a anului ajungi să o trăiești. Uneori poate fi ca un foc de paie. Alteori se transformă în jăratec care îți arde sufletul. Când o prindeți și se aprinde, fericiți să fiți! Luați în seamă partea care nu se repetă la fel în viață și bucurați-vă de ea cât ține. Nu băgați în seamă dacă cineva de lângă voi strigă…Deșteptarea!!!
