Dupa aproape opt decenii de la cea dintâi aparitie a Diorilor – moment de nastere a presei bacauane, regele neincoronat al acesteea avea sa fie declarat „Luptatorul”, devenit decanul de drept, mai apoi si de vârsta, al perioadei ce a urmat. Nu-i permitea sa fie rege ideologia careia îi fusese aservit. Care îl vopsise în rosu. Chiar daca între timp a trecut, la rându-i, printr-o serie de transformari, adaptari si alinieri la comandamentele politice ale perioadei comuniste, pentru ca într-un final apoteotic sa-si dobândeasca adevarata identitate de exponent si promotor al democratiei. Pâna sa-si gaseasca reflectarea în retrospectiva ce urmeaza, sa ne amintim, pentru coloratura relatarilor, de originala replica umoristico-ironica pe care le-o servea românilor celebrul I.L. Caragiale: Eu (recte, nenea Iancu): A propos, iese o gazeta noua. Publicul: Mofturi. Nu au fost. Este, însa, în afara oricarei îndoieli faptul ca se nastea oficiosul de cursa lunga ce va împlini, peste numai câteva luni, sapte decenii de aparitie neîntrerupta. Un adevarat record în materie, si pe care vom încerca sa-l ilustram, dezvaluindu-i adevarata fata, pe parcursul acestor reconstituiri. Cu lumini si umbre, cu schimbari de nume, de identitate si continut, cu reusite si rateuri. Pentru ca nimic din ce este omenesc nu l-a ocolit, reflectând din plin spiritul vremilor prin care a defilat.
Porniti înainte, tovarasi!…
Cu cântec, înainte mars!… „Luptatorul” bacauan a pornit la drum cu elan si avânt muncitoresc la 1 mai 1946, ca organ al Regionalei Valea Trotusului-Bistrita al P.C.R. Bacau, având înscris pe frontispiciu sloganul comunist „Proletari din toate tarile, uniti-va!”. Initial, apare în ziua de duminica, pentru ca începând cu 29 iulie acelasi an si pâna la 11 februarie 1948 sa apara martea. Din articolul-program publicat în fondul paginii întâi, intitulat „Rostul nostru” si care este semnat Redactional, cititorii aflau obiectivele politice pe care si le asuma noua publicatie: „Doua judete cu pregnant caracter industrial cuprind întrânsele un proletariat puternic organizat, o taranime politiceste mai ridicata decât în regiunile agricole ale tarii, o intelectualitate care, treptat, se alatura fortelor democratice progresiste. Pentru masele populare din regiune, pentru toti cei ce muncesc în fabrici, pe ogoare, cu bratul sau cu mintea, pentru femei, pentru tineri si batrâni, „Luptatorul” va fi alaturi de organul Comitetului Central al Partidului nostru, alaturi de „Scînteia”, un îndreptar, o calauza.”Luptatorul” va fi combatant pentru pace, pentru democratie, pentru reconstructie, va fi un combatant împotriva reactiunii, împotriva speculantilor, a sabotorilor. Cu aceste gânduri si cu sperantele pe care ni le dau acest întâi de Mai al pacii, „Luptatorul” porneste la drum”. Dar tânara publicatie pornea, totusi, pe o cale batatorita de alte militante pentru democratie, „Curierul” (al carui unic numar a aparut la 10 februarie 1935) era, sau cel putin se declarase „gazeta antifascista” editat in Bacau de un grup de intelectuali îndrumati de partidul comunist ce îsi marturiseau cu claritate si fermitate, în editorialul-program „Rostul nostru” (titlu preluat mai târziu de „Luptatorul”), platforma politica: „Democratia e amenintata. Nouri grei de plumb se arata la orizontul ei. Avem datoria s-o aparam”. La rândul sau, prima serie a ziarului „Înainte” (15 octombrie 1935 – 4 iunie 1936) se autointitula „organ de aparare a libertatilor cetatenesti”, pentru ca a doua serie a sa (reluata în luna octombrie 1944) sa-si continue aparitia în paralel cu „Luptatorul” pâna în februarie 1948 pe aceleasi baricade ale noii puteri. „Vremuri noi” le va tine isonul începând cu luna mai 1946 si pâna în ianuarie 1948.
Hai la lupta cea mare!…
În fata tânarului oficios de partid se aflau responsabilitati majore: consolidarea cuceririlor politice printr-o atitudine angajanta si responsabila, lupta cu inertia si „mentalitatile retrograde”, sustinerea transformarilor revolutionare etc. Reluam câteva dintre titlurile editiei princeps: „1 mai 1946” – semnat de Miron Constantinescu, membru în Biroul Politic al P.C.R., „Ziua muncii” – av. Dionisie D. Ionescu, „Ce trebuie sa fie ziarul „Luptatorul” – de colonel D. Padeanu, iar într-o „manseta” textul unei chemari mobilizatoare – „Sarbatoarea de 1 Mai sa ne aduca mii de luptatori si sa dubleze puterile noastre în lupta mareata pentru libertatea întregului popor”. Dintre rubricile ce aveau sa-si dobândeasca consacrarea: „Viata muncitoreasca”, „Viata de partid”, „Din lumea satelor”, „Cuvântul femeii”, „Cultura si arta”. Înca de la începuturile sale, ziarul se va remarca printr-un pronuntat spirit îndoctrinat pe care nu si-l va parasi pâna în ultimul moment al existentei sale proletare. Raspundea, astfel, nu doar comandamentelor imperative stabilite de editor – comitetul regional/judetean, ci si tezei lansate de V.I.Lenin cu circa un sfert de veac înainte despre caracterul si rolul presei: ziarul apartine oamenilor muncii si trebuie scris de acestia. Drept pentru care rubricile destinate corespondentilor voluntari abundau de fapte si semnaturi venite de la cititorii de toate categoriile si vârstele. Dintr-o sinteza de continut nu ar trebui sa lipseasca temele majore abordate cu consecventa de condeierii publicatiei, si care defineau spiritul epocii, anume: „Luptatorul” a dovedit o mare capacitate de sesizare, selectare, interpretare si reflectare a celor mai stringente probleme ce caracterizau viata politica, economica, sociala din asezarile vailor Trotusului si Bistritei. Respectiv: prima batalie câstigata – alegerile din noiembrie 1946; procesul de democratizare a vietii sociale; abolirea monarhiei si proclamarea republicii, nationalizarea principalelor mijloace de productie, crearea partidului unic al clasei muncitoare, reforma învtamântului, santierele nationale ale tineretului, crearea – într-un context numit democratic – a institutiilor de forta ale statului – Armata, Militia, Securitatea, reforma Justitiei etc.
Schimbarile la fata
Amplul proces evolutiv prin care treceau institutiile statului, cu predilectie aparatul propagandistic de partid, a determinat si modificarile structurale si de continut ale publicatiei, care ne apar firesti. Pentru ca viata – spuneau liderii politici români, nu este ceva imuabil, ci se afla într-o continua transformare, adaptare, perfectionare. Era firesc, asadar, ca si „Luptatorul” sa-si schimbe fata pentru a se putea alinia la comandamentele epocilor parcurse. Astfel se explica cele patru serii cu XXXVI de perioade pe care le-a cunoscut pâna la totala schimbare la fata, din decembrie 1989: Seria I, perioada de aparitie saptamânala – între 1 mai 1946 si 11 februarie 1948; Seria a II-a – cu aparitie cotidiana, între 16 februarie 1948 – 1 ianuarie 1953; Seria a III-a este marcata de schimbarea titulaturii, din „Luptatorul” în „Steagul rosu”. Primul numar cu noua denumire apare la 8 ianuarie 1953, cu 6 editii pe saptamâna, pâna la 4 mai 1974; Seria a IV-a marcheaza trecerea la aparitia saptamânala, format tabloid (o doime din pagina predecesorului), în 8 pagini plus un supliment de publicitate, cu prima editie pe 11 mai 1974 si ultima la 16 decembrie 1989. O saptâmâna mai târziu, pe 22/23 decembrie, se nastea „copilul revolutiei bacauane” – „Desteptarea”, din parinti convertiti neconditionat la o autentica democratie a cuvântului tiparit. Era primul cotidian judetean din tara ce trecea la noua religie a presei.
Slujitorii lui Gutemberg
Dar „fereastra spre lume” numita ziar nu ar putea exista fara discipolii lui Gutemberg. Tipografii. Se cuvine, asadar, sa le recunoastem contributia, una de culise, dar absolut indispensabila. Asa se explica, între altele, sentimentele si legaturile de amicitie cu slujitorii literelor de plumb. Arta grafica are, in Bacau, o îndelungata traditie, ce depaseste un secol si jumatate. Tipariturile se realizau, însa, în mici ateliere care dispuneau de câteva regale cu litere si de una-doua masini de tipul „Boston” actionate cu piciorul si la care se imprimau lucrari simple – carti de vizita, invitatii de nunta si de botez, ferpare, tipizate. În perioada interbelica a aparut tipografia „Lumina”, la care avea sa se tipareasca prima editie a ziarului „Luptatorul”. „Lumina” îsi va schimba spectrul de nenumarate ori, ultimul dintre ele numindu-se Imprimeria Bacovia, intrata în amintire, victima a economiei de piata instalata de revolutia din decembrie 1989. Va asigur ca asocierea cu epoca lui Gutemberg nu este întâmplatoare. În urma cu 70 de ani tot ce se tiparea la Bacau era facut cu litera de casa. Inclusiv ziarul „Luptatorul”. Pentru a va forma o imagine despre ce însemna procesul de editare-imprimare, retineai urmatorul detaliu: într-o singura pagina – iar publicatia aparea în patru pagini format mare, intrau 43.680 de litere; asadar, un total de aproape 175.000 de semne corp 8, culese si asezate în forme de numai trei muncitori zetari-culegatori manuali; a doua zi, dupa ce paginile erau spalate de cerneala, desfacute si literele reîmparite în regale, pentru ca imediat o alta echipa de zetari sa le adune si însiruie pentru urmatoarea editie. Orice modificare de text de catre editor însemna o mica tragedie. Dar ziarul ajungea, totusi, la timp, la cititorii sai, cu ultimele evenimente inserate, chiar daca ele se produceau la miezul noptii. Astazi, în era tehnoredactarii computerizate, editiile se încheie cel mai târziu la orele serii, astfel ca „ultima ora” reprezinta doar un reper conventional, formal, si nu unul real. Dar lumea presei se grabeste, având drept compensatii radioul si televiziunea – institutii media la care, ca si la Politie ori Salvare – nu se închide niciodata. Aparitia monotipelor si a lynotipelor la începutul anilor ‘50, a revolutionat tehnologia tipariturilor, facând sa creasca de 7 – 8 ori productivitatea, iar calitatea imprimatelor sa fie cu totul alta. Ziarul si-a schimbat fata prin diversificarea tipurilor si dimensiunilor de litera, a formatelor de paginatie si disocierea formulelor de ilustrare prin introducerea autotipiilor si a „fontei” de fond. Alta viata! – s-ar exclama acum. Iar daca maestrul-maestrilor, Gutemberg, ar mai fi trait sa le vada, sigur si-ar fi soptit în barba: asa ceva chiar ca nu se poate!…
Condeiele
O gazeta, oricare ar fi ea, traieste prin condeiele si cititorii sai. Jurnalistii scriu istoria, intrând la rândul lor în istorie ca eroi pozitivi sau negativi. Chestiune de convingeri si atitudini. Prin redactiile „Luptatorul”-ui si „Steagul (ui) rosu” s-au perindat, pe parcursul celor aproape 44 de ani de aparitie, sute de redactori, reporteri, comentatori. Mii de corespondenti si colaboratori. Chiar si o selectie aleatorie ne poate introduce în lumea lor, o lume a cautarilor, nelinistelor, angajarii responsabile, a slujirii interesului colectiv, a eforturilor soldate cu victorii sau esecuri. Cu bucurii sau întristari, cu multumiri sau reprosuri ori amenintari din partea celor ce se considerau lezati în amorul si propriile interese. Fiecare semnatura pusa la sfârsit de articol însemna o provocare si o responsabilizare pentru autorul ei. Dumitru Almas, Vasile Atomulesei, Georghe din Moldova, B. Frunte, Lucian Mircea, I. Fridus, Carol Isac, Gheorghe Tiganus, Serghie Manu se afla printre cei dintâi semnatari extraredactionali. Pentru ca dintre redactori sa retinem nume precum Vasile Voican, Lucretia Zavate, Gheorghe Tigau, Liviu Moldoveanu, Emil Sandu, Gheorghe Columb, Eugenia Iancu, Constantin Potânga, toti din asa-zisa „garda veche” de pâna la începutul anilor ‘60. Le-au urmat cei din „noua generatie” de la începutul deceniului VII, între care Mandica Mardare, Stelian Nanianu, Gheorghe Jamneala, Carol Curteanu, Rony Caciularu, Nicolae Cosma, Constantin Pirnoiu, Elena Ciocan, Pavel Pântea, Aurel Stanciu, Toma Dudau… si-i rog pe cei pe care nu-i enumar, din motive de spatiu si de confort al lecturii, sa ma înteleaga. Oricum, contributiile si meritele asociate lor ramân marturii în colectiile aflate la dispozitia posteritatii. Iar dintr-o eventuala „carte de aur” a „numelor” ziarului nu vor avea voie sa lipseasca numele cele care si-au asociat o mare parte din viata activa, cu existenta acestuia: Stefan Olteanu – peste 40 de ani, „Steagul rosu” fiind singura publicatie la care a activat; Eugen Verman – apoape patru decenii; Dumitru Mitulescu – 35 de ani; Mihai Buznea – 24 de ani (jumatate din anii dedicati presei).
Râdeti, dar ramâneti sobri!
În viata oricarei redactii se produc momente si întâmplari care ies din cursul normal al vietii. Ele apar la fel de firesc precum “sopârlele” (greselile) în textele dactilografiate sau în zaturile culese de tipografi. Greseala – provocata sau spontana, farsa ori gluma, devin astfel ingrediente valoroase pentru starea de spirit a redactorilor. Care, desi obligati sa fie sobri prin natura îndeletnicirii, nu-si pot stapâni/controla efluviille de buna-dispozitie.
Dupa interminabilele si agasantele sedinte zilnice de macheta, redactorul sef Dumitru Mitulescu se ridica în picioare si, sprijinindu-se de masa cu mâinile-i cu degetele precum niste crenvursti, lansa atacul final: Si-acum, pe cai, baieti! Care o luau rapid la picior spre cele patru zari ale regiunii, galopând dupa cum le-o ceruse seful. Mai greu era sa se-aburce el în sa.
Spune o maxima straveche: când nu ai talent, nu-l ai, si gata! Nu putini dintre gazetarii bacauani erau cam “fuduli” cu fantezia si “orientarea” atunci când venea vorba de titluri. Spre a le compensa lipsa cronica de inspiratie, o vreme redactia si-a permis luxul de a avea un redactor, cel mai bun, pe post de stilizator de texte si de facator de titluri. Dar dupa ce fiecare s-a vazut în postura de a-si boteza singur articolele au început sa apara si perlele care, ca un facut, preferau pagina I. Câteva mostre: “La Geoseni/ Doua tractoare se învârteau în jurul orei 16”; “Foc la Pârjol”; “Salina Tg. Ocna/ Sare peste plan”; “Si turnatoria este o arta”; “Dupa o vizita în mai multe tari europene/ Tovarasul Gheorghe Cioara (ministrul comertului exterior – n.a.) s-a întors pe calea aerului la Bucuresti” (stire primita prin telex de la Agerpres);
Si apropo de AGERPRES, care mai ales pentru echipele de serviciu era sursa celor mai negre gânduri si a celor mai neacademice expresii si înjuraturi. Toate ziarele din tara erau conectate la reteaua de telex-uri pentru preluarea stirilor oficiale. Conferinta începea la orele 16.00 si se încheia când voia Mitica Dumnezeu (Dumitru Popescu, multa vreme secretar cu propaganda al CC al PCR). Noaptea târziu, când formele erau pregatite pentru turnare si paginile urmau sa fie montate pe rotativa pentru imprimare, iar echipa sa plece acasa, venea anuntul ucigator: imediat vom transmite un material important ce va fi publicat în editia de mâine. Care material era, de regula, un reportaj-fluviu de la vreo vizita de-a “tovarasului” printr-un judet al tarii. Si-atunci procedam precum ciobanul român în pat cu împarateasa Maria Tereza: stergeam totul si o luam de la capat. Distractie mare, cu multe si inegalabile si inexprimabile eruptii verbale de cea mai aleasa eruditie de mahala…;
Din neatentie si nebagare de seama, într-o editie de duminica – de regula, acestea erau mai “aerisite” în ce priveste evenimentele si tonul cu care erau redactate -, secretarul de redactie paginase în fondul paginii a II-a un grupaj cultural tematic ce continea si o cronicheta de film semnata de Mandica Mardare. I-o facem?, au complotat tipografii. Si au cazut de acord, asa ca au modificat prima litera din titlu, astfel ca în loc de “caravela de aur”, a aparut “daravela de aur”. Au uitat ei, tipografii, “capul limpede” – responsabil de numar, a fost un gura-casca si perla si-a dobândit nemurirea în analele gogomaniei tiparite.
Dar poate ca cea mai siropoasa si savuroasa întâmplare redactionala bacauana este cea care i-a avut protagonisti pe redactorul sef Victor Enasoae si fotoreporterul Constantin Bursuc. Boss-ul îl trimite pe ilustratorul foto sa faca o fotografie panoramica, inedita, a cartierului Lucacesti din coasta Moinestiului. Îi zice: te duci pe coama râpei lui Madac si de-acolo îmi faci poza. Si-l avertizeaza înca odata: vreau sa fie inedita. Am înteles sefu’, zice, si îsi ia picioarele la spinare, ajunge la locul faptei, scoate aparatul dotat cu “minunea tehnica a timpului” – un vaivinclu (obiectiv larg, „wide”, cum s-ar spune astazi – n.r.) ultramodern, face încadrarea si ridica din umeri a nedumerire: de ce înadita, daca-mi încape întreaga?!
Sefii, ca sefii…
Armata fara comandant, fabrica fara director, echipa fara capitan, ziar fara redactor sef nu se poate. Trebuie sa existe “un cap” care sa conduca, sa dea “directia”, sa sanctioneze ori, mai rar, sa laude. Un “sparge val” care, uneori, sa suporte consecintele. Pe parcursul celor aproape 44 de ani de aparitie neântrerupta, “Luptatorul” si “Steagul rosu” au avut 12 redactori sefi, pe care-i prezentam în ordinea mandatului lor: Constantin Prisnea, Litman Carol, Nicolae Constantin, Ion Baruta, Marga Dobre, Mihai Rachieru, Aneta Dumitrascu, Gheorghe Rosu, Victor Enasoae, cei mai longevivi fiind Dumitru Mitulescu – 14 ani (1965 – 1979), si Petru Filioreanu – 10 ani (1979 – 1989). Lista este încheiata de Mihai Buznea – care a detinut fotoliul de redactor sef timp de doua ore, între 11,15 si 13,15 în ziua de 22 decembrie 1989, când “timpul nu a mai avut rabdare”…
Marturisiri
În singura lucrare monografica consacrata istoriei ziarului „Luptatorul”/”Steagul rosu” sunt inserate o serie de marturisiri ale unora dintre cei care au contribuit, într-un mod sau altul, la aparitia si conturarea personalitatii publicatiei. Reluam câteva pasaje dintre aceste confesiuni de credinta:
„Vârsta tineretii înaripate – De la an la an (ziarul – n.a.) a devenit mai interesant, mai complet, îmbinând armonios tinuta publicistica, literara, a materialelor cu puritatea ideologica a opiniilor. Cuvântul sau spus cu greutatea si nestirbitul prestigiu al unui organ de presa a devenit o permanenta a vietii spirituale a regiunii, una din conditiile prefacerilor revolutionare prin care trec aceste tinuturi de straveche si glorioasa istorie nationala” (revista „Ateneu”);
„Ogorul pe care a rodit samânta vietii noi. Samânta buna, aruncata într-un ogor bun, atent si frumos îngrijit, va da neaparat roade bogate. O stiu toti cei ce trudesc pe ogoarele judetului din primavara devreme, pâna în miez de toamna . Pentru dumneavoastra, ziaristii, samânta este cuvântul tiparit, iar ogorul – paginile ziarului” (Maria Amarghioalei, presedinta C.A.P. Itesti);
„Vocatia cetateneasca a gazetarului. Am devenit reporter al ziarului Luptatorul spre toamna anului 1948. Drumul meu în publicistica a venit de la idei spre oameni si apoi s-a ridicat iarasi la idei; dar daca prima data ele erau reci si impersonale, a doua oara se confundau cu ce aveau mai bun, mai frumos, mai durabil modelele umane. Se umanizau si ieseau din hora efemeritatii” (dr. Vasile Sporici);
„Ce a însemnat pentru mine ziarul „Steagul rosu”? Totul! Sub emblema lui am iesit în lume. Am învatat sa cunosc oamenii si sa-i iubesc, asa cum sunt ei, cu împlinirile de vârf care-i transfera în galeria eroilor, dar si cu banalele, maruntele-mari probleme de fiecare zi din care-i tesuta, la urma-urmei, existenta noastra. Am trait si m-a cutremurat forta cuvântului tiparit, intensitatea vibratiei produsa de el în sufletul si constiinta cititorilor” (Mandica Mardare);
“Ziarul mi-a oferit momente de cea mai profunda traire sufleteasca. Am trait, împreuna cu redactorii ziarului, evenimente deosebite. Sunt extrem de numeroase editiile de ziar pe care le-am paginat si pe care le pastrez la loc de cinste. Ceea ce a ramas, si nu se va sterge niciodata, este amintirea, cum nu poate fi alta mai frumoasa, a momentelor când rotativa îsi începea cântecul sau din zori, marcând încheierea unui schimb si aparitia unui nou numar al ziarului” (Viorel Roman, zetar-paginator).
Remember de Florin Dunareanu
