Si-a iubit si isi iubeste tara cu sinceritate, a luptat in cel de-al Doilea Razboi Mondial, a fost ranit, alungat din armata, chinuit de o boala si cu toate astea a ajuns la vârsta de 89 de ani când povesteste totul ca si când a fost ieri. Cele mai grele momente il fac si acum sa-i tremure vocea si sa-i lacrimeze ochii.
Colonelul in retragere Eugeniu Plamada se numara printre putinii veterani de razboi care mai sunt in viata. Iti povesteste cu lux de amanunte, cu nume, cu prenume, data si ora, prin ce a trecut in timpul razboiului. Isi aminteste exact acea perioada a vietii sale in care era gata sa-si dea viata pentru patrie. Nascut in Suceava, a avut parte de dascali care le ofereau mai multe informatii decât ce cuprindeau manualele de atunci. Asa erau la curent cu tot ce se intâmpla in tara. Dupa ce a terminat gimnaziul s-a decis sa se inscrie la liceul militar. 12 copii din satul sau au mers la evaluare, insa doar el a fost ales. „Imediat dupa examen am primit hrana rece si am fost trimis la Scoala de Subofiteri Jandarmi de la Timisoara. Asta se intâmpla in 1942. Razboiul era deja inceput si ne duceau la un spital militar de acolo si vedeam ranitii adusi de pe front. Erau degerati. Curgea apa din picioarele lor. Ma ingrozeam. Ii duceam noi la tratament cu targa. Ti se taia respiratia. Comandantii ne spuneau ce se intâmpla, cum, la comanda lui Hitler, otodocsii erau persecutati, dar pe evrei ii chinuia si mai tare. Existau acele trenuri ale mortii in care erau urcati, aveau instalatii, ii gazau si ii dadeau jos morti. Pe noi ne ingrozea treaba asta. Asta am vazut cu ochii mei”, isi aminteste batrânul.
„Ma rugam la Dumnezeu sa mor”
In al doilea an de scoala, in aprilie 1944, au primit ordin sa vina la Bucuresti, pentru ca fusese bombardat. Imaginea era de cosmar. Vagoanele erau rasturnate, calea ferata distrusa. Gaurile in pamânt erau de doi – trei metri. Atunci s-au temut pentru prima data ca nu vor mai scapa cu viata. In primele zile au fost dusi in adapostul de la Banca Nationala, acolo unde isi facusera loc toti demnitarii si familiile lor. Stateau unul lipit de celalalt si doar sistemele de ventilatie faceau sa nu moara asfixiati aici. Imediat dupa bombardament erau scosi pe strazi sa pazeasca locuintele bogatilor ca sa nu fie calcate de hoti. A facut apoi parte din plutonul care a fost dus la Predeal sa urmareasca aterizarea parasutistilor americani. In ziua de 22 august 1944 au fost anuntati ca seara se va da prin radio un anunt important. Era vorba de incheierea armistitiului. Au plecat inca de noaptea catre Bucuresti. „Am fost dusi sa pazim Cimsmigiul. Nemtii cunosteau Bucurestiul si a treia zi a inceput bombardamentul. Pe unii i-am prins si i-am luat prizonieri si am mers pâna la Baneasa. In gradina Cismigiu au cazut morti 16 elevi sergenti, iar la Baneasa alti 17. Atunci am fost si eu ranit. Am fost inconstient mai multe zile. Am fost lovit in cap si pe brat m-a ars, de la proiectile. M-au dus la Spitalul Militar din Târgoviste si abia in a zecea zi m-am trezit, dar nu puteam deschide ochii, asa de umflat era capul meu. Ma dadeau cu niste prafuri albastre si curgea infectie in continuu. Ma rugam la Dumnezeu sa mor. Am stat in spital pâna la 1 octombrie. Când am revenit la unitate nu mai era nimeni. Era un sanitar, un plutonier major si ma pansau. A fost cea mai grea situatie pentru mine. Zece ani a trebuit ca sa ma vindec”, mai spune Eugeniu Plamada.
La intoarcerea din razboi n-a mai gasit pe nimeni in viata
In curtea unitatii erau tancuri distruse si sute de tuburi de cartuse iar in cladire mirosea numai a carne infectata si fiecare isi purta de grija. Dupa ce si-a revenit a fost pus, alaturi de alti raniti, la dispozitia comandamentului sovietic sa faca perchezitii in Calarasi. Acolo a vazut cu ochii lui cum un localnic a fost impuscat in cap de un rus pentru a-i lua bidonul cu tuica. „Acest lucru i l-am relatat generarului rus care ma chema la raport. Mergem pe un culoar printre lazi cu munitie. De fiecare data ma gândeam ca daca nu-i convine ceva ma impusca. Am scapat”, mai spune colonelul in retragere. Când a venit din razboi acasa la Suceava, nu a mai gasit pe nimeni. Ii murisera in razboi cei trei frati si tatal sau, care luptase in Primul Razboi Mondial si fusese ranit in acesta murise si el si dupa toate aceste necazuri a murit si mama sa.
„Am iubit si imi iubesc patria”
Dupa ce apele s-au linistit Eugeniu Plamada a trecut pe la mai multe unitati de jandarmi din mai multe judete ale tarii. In 1953 si-a cunoscut sotia. Era din Itesti iar cunostinta le-a facut un prieten care a si garantat pentru el. Au mers la un fim si la scurt timp a mers la parinti sa o ceara de sotie. Si astazi traiesc frumos impreuna. A fost apoi detasat la Bârlad dar acolo, pentru ca nu a fost pe placul unui superior, a fost alungat din armata cu interdictie de a mai imbraca haina militara, fara drept de pensie si de asigurare. A intrat, asadar, fortat in rândurile civililor, dar pentru ca avea o capacitate fantastica de a invata si-a gasit usor serviciu. Intr-un final i s-a facut dreptate. I-a fost recunoscuta perioada ca militar si a putut beneficia de pensie. La sfârsitul anilor 90 generalul de brigada Nicolae Rugina, seful IJJ Bacau, a avut grija sa primeasca si o uniforma militara. „Eu am trimis adresa la Bucuresti si de acolo am primit raspuns ca se aproba si ca o sa primesc acasa uniforma. Dar m-am dus cu adresa aici la Inspectoratul Judetean de Jandarmi Bacau, la domnul general Rugina, si dânsul a dat imediat dispozitie si mi-a facut uniforma aici, mi-a luat masuri si s-a rezolvat. O port cu mare mândrie si in ziua de astazi pentru ca am iubit mult acesta arma si imi iubesc tara”, a mai spus colonelul. In fiecare an, oficialii de IJJ Bacau nu uita de veteranii de razboi pe care ii invita la momentele aniversare si le deschid usa cu diferite ocazii. Vor sa se bucure de ei cât mai sunt in viata.
