Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului-Moldova” (din colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași și Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Balga” din Cluj-Napoca), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare și a promovat-o în chip strălucit. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova, care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
Serialul poate fi urmărit și pe site-ul Serviciului Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), www.turism-bacau.ro.
În acest episod, ,,Curierul Slănicului-Moldova”, Nr. 7, Anul XII, Marți, 4 august 1915
Din sumarul acestui număr: este republicat un ultim reportaj al lui Nicolae Gane despre Slănic-Molodva, unde nu va mai reveni niciodată, întrucât avea să se stingă din viață peste opt luni și două săptămâni; îndrăgostiții Slănicului, ,,prinși în vraja aceleiași simțiri” și surprinși într-un eseu sentimental, completat cu o glumă despre cam ce înseamnă căsnicie de după atâta iubire; Vasile G. Morțun, printre binefăcătorii Slănicului, în tablourile ziarului; cum este organizat Serviciul Medical al Băilor Slănic-Moldova; paza ordinii și siguranței publice în stațiune și prețuri ,,simțitor reduse” la cazare; de la lume adunate și-napoi la lume date: Sultanul Roșu, unul dintre cei mai cruzi conducători ai Imperiului Otoman, iubea nespus animalele și avea 1.500 de pisici, pe lângă alte sute de animale; o super poantă (pentru acea vreme), din ciclul ,,Glumele Slănicului”.
Printre cele câteva articole republicate și în acest număr al ziarului și prezentate la vremea lor, precum ,,`Moldovenism` balnear”, ,,Chestiunea hotelurilor”, sau minunata poveste ,,Îndrăgostiții Slănicului”, a lui M. Miereanu, se numără și cel intitulat ,,Slănicul de ieri și de azi”, reportaj semnat de scriitorul, junimistul, omul politic și academicianul, Nicolae Gane, personalitate complexă a culturii și politicii românești, asiduu vizitator al Slănicului-Moldova. Să nu uităm că domnia-sa, a dăruit stațiunii mai multe scrieri, printre care, nuvela ,,Două zile la Slănic”, dar și una dintre cele mai remarcabile povestiri cu subiecte vânătorești, publicată în premieră în paginile acestui ziar și intitulată ,,Catrințaș” (,,Curierul Slănicului”, Nr. 9, Joi, 15 iulie 1904), numele unui aprig pristav (păzitor/supraveghetor) al pădurilor din stațiune și ai cărui urmași trăiesc și astăzi, ei fiind și singura familie cu acest nume de pe întreaga vale a Slănicului…
Revenind la reportajul mai sus menționat, acesta avea să fie și ultima apariție în paginile acestui ziar a unei scrieri semnată de Nicu Gane, întrucât acesta avea să se stingă din viață peste opt luni și două săptămâni, la 16 aprilie 1916. Am spus-o și atunci când articolul ,,Slănicul de ieri și de azi” a fost publicat în premieră, într-unul dintre numerele anterioare ale ziarului, că scriitorul a reușit să creeze un emoționant arc peste timp de la prima sa vizită la Slănic-Moldova, când avea treizeci de ani (în 1868, pe vremea când era procuror general pe lângă Curtea de Apel din Iași) și până la revenirea sa, după patruzeci de ani, în 1908…
Și, în continuare, voi reda câteva fraze din acest remember al lui N. Gane, deosebit de frumos și de evocator, întru trăirile trecutului și realitatea prezentului:
,,Slănicul, cel cu ape tămăduitoare, înfundat în adâncul munților, îmi apare acum ca o cucuoană gătită de duminică, sulemenită și cu pretenții de maniere elegante. Codrii, în care mă plimbam pe poteca cerbului, întretăiați acum de alei, parcă sunt pieptănați, anume aranjați, ca niște decoruri de teatru. Vilele răsar din verzișul arborilor, obraznice, cu acoperișuri meșteșugite, cu foișoare ornamentate, cu balcoane decorative, dându-ți impresia străinătății. Singură, o bisericuță veche, ca un cuib tainic de sihăstrie, uitat de mâna modernă distrugătoare, mai evocă amintirea Slănicului de odinioară. Căsuțele cele albe văruite, care înconjurau mai demult ca niște chilii de mănăstire, unde părinții și bunicii noștri duceau viața simplă și patriarhală, unde Costache Conachi și Costache Negri veneau în toate verile să imortalizeze Slănicul în versuri săpate în coaja brazilor, astăzi… vai!… sunt înlocuite cu hoteluri și restaurante pretențioase, cazinou cu săli de bal și de teatru, chioșcuri pentru muzici militare și jocuri de căișori etc. În aceste zidiri de paradă furnică o lume nenumărată, oameni străini unii de alții, adunați din toate ungherele țării și din toate straturile sociale; iar eu, cu cât mă văd între mai mulți, cu atât parcă sunt mai singur. Nu știu pentru ce, dar toată această spoială de civilizație, mi se pare o schilodire, o profanare a naturii. Acolo unde căprioarele și cerbii se hârjoneau liberi în imensitatea codrului, acolo unde nu eram deprins să aud din tinerețile mele altceva decât glasul frunzelor și păsărelelor, întrerupt din când în când de cântecul buciumului, care parcă era însuși graiul viu al muntelui, astăzi auzi, o Doamne, muzica Regimentului de Roșiori din Bârlad cântând `Traviata` și `La belle Hélène!… Ce-or fi zicând dihăniile sălbatice trezite din liniștea lor de aceste sunete, care zguduie ecourile așa de pocit? (…) Când ești departe de lume, rătăcit, uitat în mijlocul naturii virgine, dorești civilizație, perne moi, cafele cu coniacuri – și câte și mai câte. Când le ai, pe toate acestea, ca acum, regreți poetica sălbăticie a naturii cu asprele ei incomodități. Așa-i omul. (…) În cele din urmă, oricât aș regreta trecutul cel frumos din tinerețile mele, nu pot întoarce roata timpului îndărăt, așa că voi pleca în disperarea neputinței mele la Cazinou, unde o să comand `une omlette aux fines herbes` (omletă cu verdeață) și un `biftec garni` (friptură la grătar garnisită cu legume, orez etc). Mai zi că nu sunt un om care mă mângâi ușor de profanările civilizației! În saloanele de mâncare, la o masa vecină, stătea Nae Peruzescu, triumfător, dinaintea unei halbe de bere (fanfaronul cel lăudăros, descris – așa cum menționează ziarul – în chip minunat de N. Gane în nuvela ,,Două zile la Slănic, n. a.). Cum mă văzu, îmi zise cu un aer cunoscător: Ei, nenișorule, când oare voi vedea Slănicul ieșit din ruginita lui sălbăticie, ca să-l pot și eu asemui cu băile civilizate din străinătate? Se vede că în marea simfonie a lumii trebuie și astfel de note”. Același paseism, de care nu s-a descotorist niciodată, Nicolae Gane…
Întrucât și articolul lui M. Miereanu, intitulat ,,Îndrăgostiții Slănicului”, a mai fost publicat și prezentat în paginile ziarului, nu o să mai insist asupra lui, ci doar o să extrag și o să redau semnificația unei frumoase povești de dragoste, tocmai pentru a face legătura cu gluma care va urma, de unde se va putea observa că intensitatea iubirii între doi tineri îndrăgostiți, mai pălește pe parcursul căsniciei și că nu totul e atât de roz precum pare:
,,Pe un trunchi rostogolit de copac, învăluiți de cea mai dulce poezie și liniște, doi îndrăgostiți se alintă, se dezmiardă și blânda Julieta, cum stă așa și se adâncește în privirea dulcelui Romeo, sub coloritul acelui verde închis și umbră, îți dă ceva din aerul de sfințenie al unei icoane scumpe. Aceștia sunt fericiții Slănicului. Departe de zgomotul Cazinoului și de vălmășagul mulțimii care se perindă pe alei, departe de privirile indiscrete și de veselia prefăcută a lumii, stau aici, în acest colț de pădure, unde doar șoptitul pârâiașului și freamătul codrului ce se leagăne alene, nu aud altceva decât armonia dulce a sufletelor lor, prinsă în vraja aceleiași simțiri, plină de senin și de poezie. Îndrăgostiți fericiți, ce mai, mereu, ca la fiecare început”. Urmează acum și gluma, care ne arată cam ce se întâmplă după ce ,,îndrăgosteala” a trecut:
,,Dl Popescu: am invitat la masa pesntru diseară, pe amicul Ionescu.
Dna Popescu: Ai înebunit? Nu știi că mi-a plecat bucătăreasa, că puiuțul nostru drag are colici și că mama stă să sosească?
Dl Popescu: Tocmai de aceea l-am și invitat. Închipuiește-ți, imbecilul și-a pus în gând să se însoare!”
În semn de mulțumire și recunoștință, pe prima pagină a ziarului apar, periodic, fotografii ale celor care au contribuit la dezvoltarea stațiunii, grupate în tabloul ,,Binefăcătorii Slănicului”. În acest număr îl vedem pe Vasile G. Morțun, la acea dată ministru de Interne (prezentat într-unul dintre numerele anterioare), cel care, în calitate de ministru al Lucrărilor Publice între 1907-1910, așa cum se menționează în josul fotografiei, ,,a luat inițiativa și a dat fondurile necesare pentru construirea șoselei Tg.Ocna – Slănic-Moldova”, lucrare inaugurată la 27 iunie 1910, o dată cu noul stabiliment de inhalații și aer comprimat, numit ,,Inhalatorul”, instalație unică în țară la acea dată.
Iată că, avem în acest număr și noutăți despre Serviciul Medical al Slănicului-Moldova și anume: organizarea acestui serviciu, îngrijirile medicale și aplicațiile terapeutice, activitatea medicilor stațiunii, printre care, C. I. Parhon, Ludovic Russ junior și Constantin C. Pastia, acesta din urmă îndeplinind și funcția de director medical al stațiunii.
,,Anula acesta, Serviciul Medical al Băilor Slănic-Moldova a fost organizat în așa fel, încât să fie la înălțimea cerințelor moderne. Cu toată afluența exceptional de mare din acest sezon, vizitatorii cei suferinzi au putut găsi aici cele mai bune îngrijiri și cele mai complete aplicații terapeutice. Diferitele stabilimente medicale, desi unele erau într-o oarecare stare de inferioritate din cauza vechimii, totuși, noua conducere a făcut toate îmbunătățirile posibile, pentru a le pune în cea mai bună stare de funcționare, atât în cazul instalațiilor de hidroterapie, cât și în cel al inhalațiilor și aerului comprimat. (…) În condițiile acestea, credem că toată lumea trebuie să fie mulțumită, cu excepția micilor neajunsuri pricinuite de afluența neprevăzută de lume, neajunsuri, ce desigur se petrec în toate stațiunile balneare din lume și unde, în cele din urmă, vor fi satisfăcute nevoile miilor de vizitatori”, se arată în articolul ,,Serviciul Medical al Băilor Slănic-Moldova”.
Aflăm din cele mai recente informații difuzate în acest număr, că paza ordinii și siguranței publice în stațiune este asigurată de doi ofițeri noi, aceștia fiind detașați de prin țară, probabil pentru a nu cădea în ispite, dar și pentru experiența lor: comisar Haralamb Popescu (Slatina) și subcomisar Gheorghe Popp (Iași): ,,Trebuie să recunoaștem că ambii sunt funcționari vrednci și că prin munca neobosită pe care o depun, își îndeplinesc datoria cu mult succes”. Mai aflăm și că, prin bunăvoința proprietarului stațiunii, Alexandru Iliescu-Olt, începând din 10 august, prețurile la cazare și la tratament ,,au fost simțitor reduse”, ceea ce a și condus la următoarea concluzie: ,,Prin această măsură, dl Iliescu-Olt dă posibilitatea tuturor persoanelor, chiar și celor cu o situație materială mai modestă, să beneficieze de facilitățile și farmecul Slănicului. Inimoasa dispoziție a dlui Iliescu-Olt, vorbește de la sine”.
În articolul ,,Din viața capetelor încoronate: Sultanul roșu și animalele”, un admirator al fostului sultan, Ahmed al II-lea, a afirmat că nu a cunoscut un om mai blând decât acest sinistru personaj, supranumit și Sultanul Roșu, recunoscut pentru cruzimea manifestată în suprimarea unor revolte, ca și pentru deciziile luate în războaiele purtate, mai ales în Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, la care a participat și România, în calitate de aliat. Acest fan declarat al sultanului a fost un veterinar austriac, pe nume Schaefer, care s-a ocupat vreme de optsprezece ani de paza și îngrijirea animalelor sălbatice și domestice, pe care sultanul le găzduia în splendidele grădini ale Palatului Yildiz din Istanbul. Amintirile sale legate de această perioadă au fost publicate în cotidianul american, ,,New York Herald”, ziar achiziționat în 1924, de către ,,New York Herald Tribune”, rivalul lui ,,The New York Times”. Veterinarul a declarat pentru gazeta americană că nu a putut să creadă că sultanul, care nutrea o dragoste nespusă pentru animale, putea să fie rău cu semenii săi. Iată ce mai aflăm din acest articol, conform celor prezentate de Schaefer: ,,În cuprinsul grădinilor imperiale se aflau adăpostiți tigri, lei , hiene, 40 de maimuțe, 200 de șerpi și mai bine de o mie de alte animale. Mai erau apoi vaci, tauri, cai, cămile de tot felul. Animalele favorite ale sultanului erau însă pisicile, în număr de 1.500, alese dintre speciile cele mai frumoase. Acestea, firește, se reproduceau foarte repede, dar sultanul nu îngăduia să fie omorât niciun pisoi. Micile animăluțe erau apoi dăruite celor sosiți în audiențe la palat și vai, acelora care nu păstrau aceste daruri imperiale. După câteva luni, sultanul întreba de pisoii dăruiți și cerea să i se arate pui de-ai lor, spre a vedea ce corcituri s-au mai produs. Mai avea monarhul turc și 200 de papagali, dintre care mulți știau să repete fragmente întregi din ,,Il Trovatore” (,,Trubadurul” lui Verdi), opera predilectă a desfătatului sultan”. Sultanul Roșu a a domnit între 1876-1909, fiind cel de-al 34-lea sultan și ultimul al Imperiului Otoman.
Am lăsat la final o super anecdotă din rubrica ,,Glumele Slănicului” și intitulată ,,Țarul și poetul”. Întrucât este atât de reușită, mai ales pentru acea vreme, o s-o redau integral, bineînțeles, cu adaptarea cuvenită: ,,Un mare poet rus, publicându-și versurile într–un nou volum, trimite un exemplar și țarului Alexandru al II-lea, un adevărat reformator și iubitor de cultură. Monarhul e încântat. Peste doar câteva zile, poetul primește în schimb un alt volum, trimis de țar. Răsfoindu-l, poetul fu uimit de marea valoare a cuprinsului. Într-adevăr, volumul era alcătuit numai din… bancnote de câte 1.000 de ruble! În surprinderea sa, trubadurul nu-și pierdu însă cumpătul și spiritualitatea. Cu întoarcerea curierului, el mulțumi generosului țar pentru prețiosul volum, căruia îi aduse la cunoștință și de o a doua ediție a volumului de poezii, respectiv, o ediție `revăzută și adăugită`. Mai ales, `adăugită`. Țarului îi plăcu această glumă și îi trimise poetului și o a doua ediție de… bancnote. Însă, în post-scriptum-ul scrisorii, îl făcu atent că aceasta este ediția… `definitivă`”.
Text adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan BUSNEA
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj;
Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile de epocă publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și altele.
Foto 1: Nicolae Gane, Wikipedia, la https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Gane#/media/Fi%C8%99ier:Nicolae_Gane_-_Foto02.jpg
Foto 2: Vasile G. Morțun, captură de ecran din ,,Curierul Slănicului Moldova”, Nr. 7, Anul XII, Marți, 4 august 1915
Foto 3: Sultanul Roșu, la https://evenimentulistoric.ro/teribila-frica-a-sultanului-rosu-care-facut-constantinopolul-sa-intre-in-secolul-al-xx-lea-fara-curent-electric.html
Foto 4: Țarul Alexandru al II-lea, foto-copertă de pe site-ul librăriei ,,Humanitas”, la https://www.libhumanitas.ro/alexandru-al-ii-lea-tarul-reformator-henri-troyat-a264013.html
Foto 5, veche: stațiunea Slănic-Moldova, din colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău
