Un subiect delicat, sărutul în teatru (II)

Ideea cărții lui Călin Ciobotari a venit, după propria-i mărturisire, de la cel mai frumos sărut cehovian, întâlnit în proza „O sărutare”, scrisă în 1887. „E un sărut anonimizat ce anticipează simbolic, până la un punct, lucrarea „Îndrăgostiții” a lui René Magritte, din anii 20 ai secolului XX. Abstract, și, totuși, nespus de concret, metaforă și, în același timp, acțiune reală, palpabilă, sărutul reprezintă o pledoarie emoționantă despre cum poate un sărut să modifice profund un om, aruncând vălurile de pe o viață și făcând posibile adevăruri nebănuite”. Lucrarea amintită, „Les Amants”, a celebrului pictor suprarealist belgian se află pe coperta cărții „Istoria sărutului în teatru”, și, la lansare, acesta era pusă într-o colivie, o imagine à la Magritte, sugerând o captură de preț, ceea ce se adeverește la lectură. Călin Ciobotari este un critic subtil, cu simț detectivistic, care descoperă lucruri noi într-o operă, nebănuite, întorcând pe toate fețele orice detaliu al unei acțiuni dramatice, orice gest al unui personaj, pentru ca să facă apoi o analiză în profunzime, prin desfolierea cât mai multor sensuri posibile. Este un lucid, exact diagnostician, care lasă în stare liberă și imaginația poetică însă, împăcând inspirat, în demonstrațiile sale, spiritul de geometrie cu cel de finețe. Are spirit speculativ (formația sa filosofică, la care s-a adăugat cea teatrologică, își spune cuvântul), dedându-se, cu voluptate, la jocul de iele al ideilor, dar ale unora deloc aride, uscate, ci dimpotrivă, seducătoare, hrănite de sentiment. În interpretările sale privilegiază mereu ambiguitatea fertilă, deschiderea și nu limitarea. Pentru că ambiguitatea, sugestia, jocul ipotezelor sunt mult mai profitabile în teatru, punând în mișcare micuțele celule cenușii ale spectatorului, lăsându-i libertatea de a-și închipui ce și cum.
Dincolo de titlul surprinzător, „O istorie a sărutului în teatru” (care ar putea duce gândul spre ceva ușor frivol) este un studiu extrem de bine documentat (cu trimiteri și la literatură, cinematografie, artele plastice), bazat pe o bogată, serioasă bibliografie, și continuând incursiunile exegetice ale criticului în opera lui Shakespeare și Cehov. Este o carte, și acesta este un aspect însemnat, sugerată de condiția de spectator a criticului. Care ne destăinuie faptul că, meditând retrospectiv la spectacolele văzute, săruturile interpretate de actori i s-au părut de multe ori, superficiale, formale, „o simplă punctare a unor acțiuni cerute fie de regizor, fie de textul montat”. Călin Ciobotari are meritul și temeritatea de a ataca o temă despre care s-a tăcut prea mult, nefiind cercetată de cei mai cunoscuți teoreticieni de teatru de până acum, creatori de metodă (Stanislavski, Meyerhold, Grotowski), în convingerea că sărutul în teatru este o acțiune cu un potențial de efect foarte ridicat, „mult mai mare decât nesfârșitele gratuități și clișee, care ni se livrează, repetitiv, spectacol de spectacol”. Minuțioasa cercetare întreprinsă de critic este întru totul remarcabilă, el câștigând un pariu riscant: să scrie extrem de aplicat, doct, dar nu plicticos, ci sprinten, cu simț ludic, cu imaginație și o multitudine de nuanțe bine plasate, despre un subiect care ar putea fi arondat zonei de „glamour research”. Împotriva căreia eu una nu am nimic împotrivă, pentru că-mi place să-i văd pe oameni bine dispuși, zâmbitori.
Când îmi iese bine ceva, mă apuc de altceva, era o vorbă a lui Picasso. Lui Călin i-a ieșit bine această carte, și cred că s-a și apucat de o alta, pe care de abia aștept să o citesc.
Carmen MIHALACHE