Motto: ,,Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogății, a unui înţeles” (Mircea Eliade)
Săvârşind crima într-un elan de voinţă, Raskolnikov se simte izolat, însingurat, incapabil de a comunica fericit cu semenii săi. El este un mare singuratic. Gândeşte aproape cioranian: singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul. Criminalul are sufletul atât de bântuit de pustiu, încât exilul interior, în care este îmbrâncit de real, este singurul Eden la care mai poate spera. Problematica singurătăţii a fost un leit motiv al creaţiei dostoievskiene. Şi în „Smerita”, de pildă, spovedania unui cămătar la căpătâiul soţiei moarte doar de câteva ore, povestire publicată de Dostoievski în 1876, cu cinci ani înainte de moartea sa, este străbătută de acelaşi strigăt: „Oamenii sunt singuri pe pământ! – asta-i nenorocirea! Şi strig, întreb şi eu ca bohatârul rus: «E oare vreun suflet viu pe toată câmpeniştea aceasta?» […]. Totul e mort şi pretutindeni nu vezi decât cadavre. Numai oameni singuri, singuri, şi numai tăcerea din jurul lor – acesta-i întreg pământul!” (F.M. Dostoievski, „Smerita”, în vol. „Nopţi albe”, București, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956, p. 180). Asediat de un asemenea uragan, unde mai poți căuta salvarea sufletului decât în exilul interior? Dostoievski a petrecut zece ani în exilul intern: patru într-un lagăr de muncă, unde a stat cu lanţuri la picioare (într-o exploatare de cherestea), şi şase ca simplu soldat, într-un fort siberian din apropierea graniţei cu Mongolia… În ,,Amintiri din casa morţilor” (București, Editura RAO CLASIC, 1997), el reia obsedant ideea că în acest exil s-a simțit îngropat de viu, a avut identitatea distrusă. Uneori, singurătatea este privită ca un templu în care biletul de intrare nu poate fi oricum folosit: „…îmi dădeam seama ruşinat că a fost o nesimţire din parte-mi să dau buzna în singurătatea unui om, a cărui unică dorinţă era, poate, aceea de a trăi cât mai departe de lume” (op. cit., p. 2). Alteori este un leac peste dihonia care bântuie sufletul: „Între gard şi rândul de case rămâne un spaţiu liber, unde unii ocnaşi, oameni mai ursuzi şi mai retraşi, obişnuiesc să se plimbe în ceasurile când nu se lucrează, rătăcind din loc în loc, feriţi de privirile celorlalţi şi măcinându-şi în singurătate amărăciunea gândurilor” (ibid., p. 4). Singurătatea nu mai este o spaimă, un cancer al ființării, ci, dimpotrivă: „Aşa, de pildă, mi-aş fi putut oare închipui vreodată chinul groaznic, de neîndurat, de a nu putea rămâne singur măcar o clipă vreme de zece ani? La muncă, dus între paznici; în cazarmă, însoţit de încă două sute de alţi ocnaşi; niciodată singur, niciodată tu cu tine însuţi! ” (ibid., p. 5). Căutată ca leac pentru vânătăile provocate de agresiunea realității, singurătatea devine pentru ocnaș singurul bilet de intrare în universul exilului interior, cel care, fie și temporar, putea să facă uitată cruzimea exilului intern. Se spune că Diogene, atunci când cineva l-a mustrat din cauză că a fost exilat din patrie, ar fi spus: ,,Dar, o, nenorocitule, prin exil am devenit filosof”… Poate că, pastișându-l, Dostoievski ar fi putut exclama: ,,Dar, o, nenorocitule, exilul interior era singura cale de a avea acces la un crâmpei de fericire, de liniște!”… Un exil interior aflat sub oblăduirea singurătății căutate cu disperare. Cioran se întrebase: ,,Care sunt mai nefericiţi, acei care simt singurătatea în ei sau aceia care o simt în afară, în exterior?” („Pe culmile disperării”, București, Editura Humanitas, 1990, p. 78). Dostoievski oferise acest răspuns… Un răspuns pe care John Milton îl anticipase de ceva vreme: ,,Singurătatea e, uneori, cel mai bun tovarăș. Un scurt exil [interior; n. n., I. F.] ne face frumoasă întoarcerea”.
Îmi place discursul lui Laurențiu Ulici despre „exilul ca fugă, exilul ca fugărire, exilul ca opţiune, exilul ca aventură, exilul ca destin. Şi încă: exilul ca salvare, exilul ca terapie, exilul ca revanșă, exilul ca refuz. Şi iarăşi: exilul ca revoltă, exilul ca regăsire. Apoi: exilul din motive politice, exilul din motive economice, exilul din motive personale, exilul din motive psihologice. Şi încă: exilul din dor de ducă, exilul din lehamite, exilul din întâmplare. Şi iarăşi: exilul din frică, exilul din curaj. La atâta morfologie sunt tentat să cred că analogia cu medicina e valabilă: nu există boli, există bolnavi, nu există exil, există exilați. […] Prin toată această tevatură semantică îşi face loc şi cere să fie luat în seamă un înţeles bastard: exilul ca dilemă” (,,Avatarii lui Ovidiu”, în revista Secolul 20, nr. 10-12/1997). Și accentele trimise de Roland Jaccard pe exilul interior sunt seducătoare. El definește, în ,,Exilul interior (Freud, psihanaliza şi modernitatea)” (București, Editura Aropa, 2000, p.16), omul modern ca fiind „un om slab, dezarmat, ca şi cum ar fi castrat şi izolat”. Acesta este omul tehnologiei reci şi al efectelor parcelate: omul exilului interior. În acest registru al supraviețuirii, fiecare trăiește pentru el, fiecare în lumea lui, dimensiunea privatului subminând-o pe cea a comunitarului. Suntem martorii unei ,,autosuficiențe ontologice”. Manifestările exilului interior pendulează uneori, crede Jaccard, între schizofrenie şi schizoidie, exprimate prin lipsă de comunicare, singurătate, plictis, dezgust, intoleranță, detaşare, impersonalitate, blocarea manifestărilor emotive şi inadaptare.
Leo Butnaru îmi vorbește (,,Exil – Exil interior – Exil în propria limbă”, Contrafort, mai-iunie 2011) despre exilul interior, pe care-l denumește ,,exilul de acasă” al scriitorilor care cădeau sub interdicţia cenzurii: ,,Exilul interior era spaţiul în care puteai să te particularizezi, izolându-te de standardul realismului socialist. Să eviți capcanele angajării scrisului în propaganda comunistă găunoasă. Şi în acel exil interior se întâmpla parcă o imprevizibilă regie a existenţei umane şi de creator cu multiple traiectorii, avataruri, cu vectori, simbioze şi raporturi ascunse omului însuşi, actantului însuşi care erai. Exilul interior a emanat mereu sugestia, alegoria, simbolismul vag, ce ţin de ceea ce s-ar numi legitatea conţinutului psihic. A sugerat teme, subiecte, stiluri, modalităţi de creaţie şi de supravieţuire ca om al creaţiei. Aş risca să afirm că multe dintre textele noastre scrise pe timpul comunismului sunt psihoprofesiograme ce ne exprimă anume în stările de opoziţie faţă de comunism. Din aceste psihoprofesiograme se poate înţelege că exilul interior cere tenacitate întru speranţa că nu e totuşi zadarnică încercarea lui de către cel care şi-l asumă. Exilul interior era forma de a te ocroti de mașinăria de corupere şi de distrugere a caracterului, principialității, rezistenței – mașinăria KGB-ului, a cenzurii, a urii partinice de clasă, cea mai mare parte din această ură, se ştie, fiind focalizată asupra intelectualității de creaţie, a scriitorilor. Da, sub incidența censului şi urii, alias cenzurii, cădeau, înainte de toate, intelectualii nonconformiști […]. În consecinţă, ţie, prizonierului comunismului, nu-ţi rămânea decât să înveţi, dar şi să ai curajul, demnitatea, caracterul de a evita confuziile dintre propagandă şi cultură în ce priveşte scrisul tău. Să încerci a evita starea de margine, de marginalizat. Astfel că porneai în exod spre propriul interior, unde să-ţi fortifici esenţele fiinţei şi vocației”.