După aperitivul de data trecută, mă așez puțin la masa ospățului bogat din paginile romanului lui Dan Perșa, „Bestiarro”, ca să ciugulesc niscaiva bunătățuri. Poate vă fac poftă ! Și pentru că trăim în plină criză sau farsă politică, numiți-o cum vreți, voi extrage câteva ascuțite observații despre societatea românească și realitățile politico-administrative, care spun multe despre moravurile și năravurile acestui popor. „Țară de scamatori”, ricanează un fost șofer al unui șef comunist de pe vremuri.
De altfel, combatanții acestei epopei pe dos (o parodie după „Iliada”, cu pitorești inserturi de autohtonă „Țiganiadă”) se avântă în multe discuții înfierbântate pe teme de politică locală și centrală, cu păreri exprimate foarte plastic. „Nu suntem, în zilele noastre, parcă prinși într-un vârtej ? Așa-i în România! Toate se-nvârtesc, se sucesc, se amestecă între ele și până la urmă fac fâs. Nimic nu e clar. De ce-ar fi atunci clară ideea poetică ? Puțină ambiguitate nu strică”, așa gândește poetul Porumbelu (zis Rimbaud) scribul teribilelor întâmplări din roman.
Care face, după câte se vede, și nițică teorie a literaturii, știind că toate subiectele sunt aceleași de când lumea, marile teme circulă neobosit de mii de ani, arta constând în acel „cum” este spusă povestea, în stilul autorului, carevasăzică. Vajnicii beligeranți „copulează idei” într-o comică avalanșă (de mare trăncăneală caragialiană), dar sunt și personaje rezoneuri, ca doctorul Mânzescu, el încercând să pătrundă tainele istoriei trăite, care se dovedesc „de doi bani”, pentru că, iarăși lucru cunoscut, la porțile Orientului, unde suntem noi trăitori, nimic nu este grav, totul este luat „à la légère”.
Aici sunt „doar scrisori pierdute” și tot ce e tragic „e luat în derâdere, tot ce e sinistru devine vorbă de duh, vorbă poetică, bășcălie”. Deriziunea, grotescul (care nu e altceva decât o degradare a tragicului), în varianta lui burlescă sunt forme de expresie excelent mânuite de prozator, la fel limbajul, de mare inventivitate și de un comic savuros. În bună tradiție a genului comic sunt și numele personajelor, caricaturale, fixând trăsături de caracter sau făcând trimitere la ocupație, funcție, poziție socială: Gică Rasol, Pitic Orfeanu Porumbelu, Mățoiu, Nica, Tătuțu, Bombănel, Ciumatu, Șuviță, Mărunțescu etc. Isprăvile și poveștile numeroaselor personaje, cu o existență precară, sunt întrețesute cu artă în „Bestiarro”, cu o imaginație dezlănțuită și cu un haz enorm, „homeric”. Romanul colcăie de viață, surprizele se țin lanț, că doar este vorba despre o conspirație, astfel că lectura este o experiență plăcută, o aventură palpitantă.
Una dintre cele mai amuzant-șocante întâmplări din roman este metamorfoza lui Triță în femeie, Veta, avatarul său, exprimând o adevărată filosofie despre condiția unei femei singure, nemăritate, de care se legau toți bărbații. Care vor „doar veveriță… și putere, avere, mașini, pe când femeile se vor împlinite ca femei… vor un copil…doi… deși e atât de greu să-i aibă când… bărbatul una-două te părăsește și fuge după altă veveriță, că-i mai tare, mai strâmtă, mai proaspătă, mai nu știu cum” Așa că, Triță, după acea zi năucitoare, revenindu-și în pielea lui, a zis cu năduf: „Nu-i a bună să fii femeie”.
M-ar bucura dacă v-am trezit curiozitatea pentru un roman complex (cu o derulare cinematografică, având ceva à la Quentin Tarantino, vezi gustul pentru farsă, parodie, umorul nebun), scris în tonalitate comică, satirică (fără accente virulente însă, dimpotrivă, cu detașare ironică), dar având o miză majoră de fapt, care este credința în puterea artei, în „justiția poetică”.
