„Un refugiu al sufletului istovit…”

De ce scrieți? Cum scrieți? De ce?… Din vocație, din instinct, din obligație,  numai Dumnezeu știe, din… Cum?… După toanele inspirației, ziua, noaptea, metodic, atunci când aveți chef, stimulați de… fazele lunii sau de hachițele altor aștri, cu tone de cafele, cu trabucul înfierbântat?… Aceasta este noua provocare pe care am aruncat-o cu drag în spiritul unor scriitori.

Să-l ascultăm pe poetul Ion Dinvale (prof. Ion Pascariu), spirit robit admirabil și de cugetarea filosofică…
„Prefer să încep cu întrebarea Cum scrieți?, la care răspunsul mi se pare de-o dezarmantă simplitate: pe hârtie albă cu cerneală albastră. Scriu cum pot, cât pot, când pot și unde pot! Am încercat să scriu ca Baudelaire, dar n-am reușit pentru că nu suport pisicile – pupile stranii, afinități nocturne… Am încercat să scriu ca Verlaine, dar n-am reușit să sucesc gâtul elocvenței… În sfârșit, am încercat să scriu ca Eminescu, dar în orașul nostru nu mai sunt plopi, nici cu soț, nici fără soț, de când cu spaima cumplită că se vor prăbuși, cu huiet mare, peste trecători sau peste mașinile aflate în parcare. Așa că m-am retras, cum ar zice Blaga, pe una din multele văi ale resignării de care e plin acest spațiu mioritic. De aici și pseudonimul Ion Dinvale.

De ce scrieți?! Asta zic și eu întrebare! Contondentă, vicleană, neliniștitoare. Ea deconspiră un amestec de curiozitate, uimire, nedumerire, perplexitate și, nu în ultimul rând, reproș, imputare, compătimire. Într-adevăr, cu ce drept împovărăm bietul cititor cu o nouă prezență?! Cu ce drept trecem asupra altora tristețea, neliniștile, frustrările și eșecurile noastre?!…Cunosc tot mai des momente de derută și grea descumpănire: nu ar fi fost mai bine să fi rămas proiect, să fi rămas promisiune?!…Nu ar fi fost mai bine să fi rămas fidel a celui legământ al nerostirii, atât de sfânt pentru cei vechi: pitagoreici, sceptici,stoici, cirenaici?!… Nu atât ce spui, ci mai ales, ce scrii poate fi folosit împotriva ta, la judecata de apoi a slujitorilor cuvintelor, mai mult sau mai puțin sacre.

La început a fost flirtul cu boema, această maică Tereza a tuturor năpăstuiților, amestecul de inconștiență, insolență, să nu zic indecență. Apoi era iubirea «aproapelui», a colegilor de breaslă cu speranța nemărturisită de a genera reciprocitate. Sublim!… Admirabil!… Glorie de-o zi!… Apoi, obscur, necunoscut, circulând incognito, cu barbă sau fără, cu plete sau calviție, puteai trece neobservat fără să strige nimeni după tine: uite un nebun de-a binelea, care a învins teama și pudoarea de-a ieși «dezbrăcat» în mijlocul mulțimii. Liniștitor era și gândul că Proust și Joyce au publicat, se spune, pe speze proprii. Și în privința asta lucrurile erau încurajatoare.
Astea fiind zise, se ivește o interogație cu mult mai chinuitoare: de ce mai scrieți?!

Într-adevăr, de la o vreme «Se lasă greu poemul!…Opune rezistență!…/Anevoios și trudnic, aduce-a penitență!…/ Și pare că se plimbă o palidă feștilă/ Pe-a minții zdrențuită și-ngălbenită filă». E o robie, evident sublimă, o aspră mucenicie, un refugiu al sufletului istovit (sau scârbit!) într-un univers ocrotitor, compensatoriu. Adesea seamănă cu o geană de lumină pentru cei care ne bălăngănim, mărșăluind în cerc, ca-n curtea unei închisori în care intri și nu mai ieși niciodată. Pe dedesubt, sub zeghe, păstrez cu sfințenie efigia însinguratului Spinoza, în atelierul lui de lentile, îndelung și migălos șlefuite. De asemenea, imaginea fântânarului ajuns la căruntețe: «În aspră stăruință și crâncenă fervoare/ Ce cată-n stâncă susur și licăr de izvoare/ În arșița amiezii, în calea orișicui: /O daltă a oricărui, sau poate-a nimănui…» Triada noastră cea întru ființă: căutare- jertfă- izbăvire.

În vecinătăți, mai înalte, pândesc, cu inima împietrită, cei aflați la capătul lanțului trofic; cu privire circulară și gheare retractile, ei simt mirosul de sânge pe-o rază de trei mile. Dezolantă pustietate, dureroasă rătăcire: «Uscată e savana cuvintelor!… Aproape / Și iminent, pârjolul !… Multe din focuri, puse !/ Și totuși, temătoare, mai vin să se adape/ Sărmane vietăți de secetă răpuse». Câtă dreptate au asceții tibetani care afirmă pe un ton sentențios: cei însetați vor veni singuri la râu!… Poezia, ca și muzica, reprezintă o frumusețe ce nu trebuie raționalizată. Ea nu poate fi cunoscută, trăită, simțită decât cu inima, așa cum Dumnezeu nu este accesibil teologiei sofisticate și sterile, ci doar celor «săraci cu duhul», căci a lor va fi Împărăția Cerurilor, în veacul vecilor!… Amin!”, mărturiseşte poetul-filosof Ion Dinvale.