Războiul nedeclarat dintre Occident și Rusia reprezintă o situație complexă și plină de ambiguități, în care regulile tradiționale ale conflictelor internaționale par să fie reinterpretate sau, uneori, ignorate complet.
În mod obișnuit, un conflict între două state, A și B, ar impune ca orice terță parte care furnizează sprijin militar uneia dintre părți să devină implicit parte la conflict, atrăgând astfel represalii din partea celeilalte părți. Totuși, în contextul actualului conflict dintre Rusia și Ucraina, Occidentul, care a sprijinit deschis Kievul prin livrări masive de armament și echipamente militare, nu a devenit încă ținta unor represalii directe din partea Moscovei. Această situație ridică întrebări importante și provocatoare cu privire la natura acestui război și la strategia adoptată de Rusia.
Deși în mod normal, conform regulilor nescrise ale războiului, Rusia ar fi trebuit să reacționeze dur împotriva statelor care sprijină militar Ucraina, realitatea a demonstrat o altă abordare. Rusia a preferat să mențină conflictul în limitele Ucrainei, fără a extinde oficial teatrul de război la statele NATO sau UE care furnizează asistență Kievului. Motivele din spatele acestei decizii pot fi multiple și complexe. Unul dintre acestea ar putea fi un calcul strategic menit să evite escaladarea unui conflict direct cu NATO, ceea ce ar putea avea consecințe dezastruoase pentru toate părțile implicate.
Pe de altă parte, această aparentă pasivitate a Moscovei a fost interpretată de Occident ca un semn de slăbiciune sau neputință, determinând astfel creșterea graduală a sprijinului militar pentru Ucraina. De la livrări inițiale de armament defensiv, Occidentul a trecut la furnizarea de arme ofensive avansate, iar acum se discută despre posibilitatea de a oferi Ucrainei rachete capabile să lovească adânc în teritoriul rusesc. Această escaladare a tensiunilor a condus la o reacție dură din partea Moscovei, care a anunțat o posibilă revizuire a doctrinei sale nucleare, sugerând că ar putea recurge la măsuri extreme în cazul în care teritoriul său național ar fi amenințat în mod direct.
Cu toate acestea, este important să observăm că, în prezent, Rusia a evitat să escaladeze conflictul pe un plan mai larg, concentrându-se în principal pe teatrul de operațiuni din Ucraina. De ce nu a acționat mai decisiv împotriva țărilor occidentale care susțin Ucraina? Un posibil răspuns poate fi găsit în logica unui calcul strategic rece. Rusia ar putea căuta să epuizeze resursele economice și militare ale statelor occidentale prin prelungirea conflictului și prin crearea unei presiuni economice considerabile asupra acestora. În acest sens, livrările masive de armament și transferurile financiare către Ucraina ar putea să devină un factor de destabilizare economică pentru Europa, care deja se confruntă cu rate ridicate ale inflației și cu probleme economice majore.
România, ca parte a acestui context complex, se află într-o poziție delicată. Cu cea mai mare rată a inflației din UE, țara continuă să sprijine Ucraina atât prin livrări de bunuri, cât și prin achiziții masive de armament. Cu toate acestea, aceste investiții masive în apărare ridică întrebări serioase cu privire la eficiența lor pe termen scurt și la impactul pe care îl vor avea asupra securității naționale. Este relevant de subliniat că majoritatea echipamentelor militare achiziționate acum vor fi livrate abia după 2030, ceea ce înseamnă că, în cazul unei escaladări iminente a conflictului, România s-ar putea găsi într-o poziție vulnerabilă.
Deși pare greu de crezut că se va ajunge la o escaladare a violenței care să implice și alte țări, nu putem exclude complet această posibilitate, având în vedere tensiunile geopolitice și riscurile unui conflict extins. Într-un astfel de scenariu, România se găsește într-o poziție deloc favorabilă. Deși este obligată de așa zisul „partener strategic” să sprijine Ucraina, relația bilaterală dintre cele două state a fost marcată de numeroase tensiuni și fricțiuni de-a lungul anilor. Ucraina, înainte de invazia rusă, a adoptat măsuri care au afectat semnificativ interesele românești, în special din punct de vedere economic si să nu uităm că Ucraina stăpânește teritorii românești.
Drepturile românilor din regiunile istorice care acum fac parte din statul ucrainean au fost treptat diminuate, în special în ceea ce privește utilizarea limbii române în educație și în viața publică. Recent, autoritățile ucrainene au închis biserici românești și au interzis folosirea limbii române în școli.
Cu toate acestea, politicienii români par să ignore aceste provocări istorice și tensiuni curente, concentrându-se în schimb pe sprijinul necondiționat acordat Ucrainei. Ei se întrec în a promite cât mai multe livrări de ajutor militar și umanitar, fără a lua în considerare consecințele pe termen lung ale acestor decizii. O astfel de abordare poate duce la o amplificare a vulnerabilităților României, atât pe plan intern, prin agravarea problemelor economice și sociale, cât și pe plan extern, prin exacerbarea relațiilor deja tensionate cu Ucraina. Și nimeni nu vorbește despre riscul ca România să devină o țintă directă a unei posibile escaladări a conflictului, având în vedere implicarea sa activă în sprijinul Ucrainei.
