Viata e în alta parte, asta îmi tot venea în minte urmarind spectacolul de la Teatrul Bacovia cu „Procesul”, dramatizare dupa romanul omonim al lui Franz Kafka, premiera care a deschis, duminica seara, noua stagiune bacauana. E o expresie facuta celebra de un alt scriitor, Milan Kundera, dar care se potriveste foarte bine si oricarui proces de împietrire a vietii, de sufocare a ei sub tavalugul absurdului existential, de asfixiere în nesfârsita, mecanica rutina gri a traiului marunt, chinuit, care-i transforma pe cei mai multi oameni în niste condamnati, victime eterne ale malentendu-ului, neîntelegerii. Foarte expresiva, tensionata, rascolitoare, jucând ca un personaj tragic în spectacol, este si muzica, inspirat aleasa, acele cântece populare de gheto, despre suferinta, cântate în idis, unul fiind interpretat de Barbara Streisand. Regizorul Geirun Tino, care semneaza si o buna dramatizare dupa Kafka, si-a gândit foarte atent si exact spectacolul, lucrând „nemteste”, cu un decupaj energic, cu mâna sigura, fara ezitari si fara redundante sau inutile „metaforele” si simboluri. Dimpotriva, el a optat pentru un stil realist, pentru concretul situatiilor, pentru precizia gesturilor si minutia detaliilor, ceea ce potenteaza absurdul întâmplarilor într-un mod sec, rezolut, si cu atât mai terifiant. Important este faptul ca, daca un spectator, dintr-un motiv sau altul, nu cunostea opera lui Kafka, el putea sa înteleaga, macar la un prim nivel, ceea ce se petrecea pe scena, scenariul având claritatea si limpezimea relatarii, dar si abilitatea de a lasa sa intre în joc si necesara, pentru un act artistic, doza de mister si ambiguitate. În doar câteva cuvinte (exegeza operei kafkiene este una deosebit de complexa, dar ea nu face obiectul acestei cronici, care e una de spectacol) am sa amintesc despre ce este vorba în „Procesul”. Domnul K., un tânar de 30 de ani, se trezeste acuzat din senin, fara a sti de ce, fara a-si cunoaste vreo vina anume, arestat si supus unui interminabil si abscons proces. Casa îi este ocupata de niste necunoscuti, este supravegheat si pazit mereu, în fine, toti îl cred vinovat, profita de dezorientarea, de abulia, neputinta, credulitatea si prostia lui, iar personajul se dezintegreaza treptat, se surpa, se prabuseste, ajungând, în final, sa „moara ca un câine”. În spectacolul lui Geirun Tino, Josef K. nu este înjunghiat într-o cariera de piatra de însotitorii sai permanenti, ci se sinucide. E poate singurul sau gest logic, gândit ca o solutie salvatoare, ca iesire din încercuirea unui esec existential categoric, anihilant. Desi, dupa moartea lui stupida, usa mereu închisa se va ridica, disparând, în timp ce din spate palpâie o lumina. Sa fie un semn ca nu totul e sfârsit, ca exista speranta? Se poate citi si asa, urmând un sir de daca… daca oamenii ar întelege, daca si-ar pune mintea la treaba si nu ar mai fi ignoranti, tematori, încoltiti de spaime, daca ar avea curajul de a-si lua viata în mâini, vazându-i partile frumoase si bune etc.
Spectacolul lui Geirun Tino se desfasoara într-un spatiu minimal, alienant, strajuit de o usa închisa, cumva aseptic, care va fi maculat si invadat, pentru început, de doi indivizi cu figuri patibulare si rânjete tâmpe, întruchipati de stefan Ionescu si Bogdan Buzdugan, o pereche contrastiva, bine sincronizata, actorii figurându-si personajele expresiv si cu mijloace adecvate. Complet dezorientat si buimacit, îmbracat în pijama, Josef K. e prins deodata într-o inexorabila capcana, într-o sarabanda a absurdului cotropitor. Tânarul actor Matei Bogdan se lupta din greu cu un personaj deloc simplu, încercând sa-l faca viabil, convingator, si reuseste de cele mai multe ori, e notabil ce face, dar parca l-as fi vrut mai putin patetic si mai „captusit” launtric, cu mai multa substanta tragica, mai concentrata. Cea mai complexa partitura o are Viorel Baltag, el jucând, de fapt, trei personaje distincte, Inspectorul, pictorul Titorelli si Preotul, excelent individualizate, cu relief pregnant, memorabil. Lucrat cu finete, pâna la amanunt, cu multe scene de un haz suculent, pastos, este personajul menajerei Ana, Florina Gazdaru izbutind sa dea credibilitate scenica unei femei simple, din topor, vicleana si cu o senzualitate primitiva, folosita ca universala, mereu valabila marfa de schimb în toate situatiile. Doamna Grubach, proprietareasa, este si ea o tipa unsa cu toate alifiile, o apucatoare smechera, fara niciun scrupul, parsivenia ei absoluta fiind pusa în valoare de Firuta Apetrei, în mod foarte abil, cu aplomb si varietate a mijloacelor de expresie nimerit gasite. Se retin, de asemenea, Dumitru Rusu si Valentin Braniste, insidiosii paznici ai lui K., îmbracati în trench-uri negre, cu mutre sinistre de killeri, perfect coordonati, ei completând o distributie echilibrata, bine alcatuita, în care lucrul regizorului cu actorii a fost întru totul laudabil. Ceea ce nu m-a mirat, pentru ca ma asteptam la asta de la Geirun Tino, experimentat om de teatru, regizor, profesor, actualmente directorul Complexului teatral Pygmalion de la Viena, care revine la Bacau, unde si-a început cariera, acum vreo treizeci de ani, cu o colaborare artistica de certa tinuta profesionala. Spectacolul sau cu „Procesul” (în care recunoastem, în final, formula de teatru în teatru, sporind gradul de reflexivitate al unei montari cu multe trimiteri la societatea contemporana bântuita de o alienanta birocratie institutionalizata) are o taietura ferma, eleganta, stil, marcând un promitator început de stagiune.
