Oraşul anului
Cel puţin pentru judeţul Bacău, Buhuşiul s-a situat în atenţia tuturor prin ceea ce îşi doreşte orice aşezare umană: o carte despre trecutul şi mai ales despre prezentul ei. La 580 de ani de la atestarea documentară, o mână de oameni inimoşi, îndrumaţi de scriitorul şi omul de şcoală Ion Fercu şi stimulaţi de primarul Vasile Zaharia, au dat la iveală „Monografia oraşului Buhuşi” (Iaşi, Editura „Junimea”, seria „Univers didactic”), ca parte a Proiectului „Centenarul Marii Uniri. Buhuşi, 2018”. Sunt prezente toate palierele vieţii unei comunităţi, dar pe noi ne-a interesat implicarea oamenilor ei în bătălia pentru supravieţuirea limbii române. Mai întâi, o actualizare a detaliilor lingvistice impuse de numele localităţii.
Buhuşi sau Buhuş?
Discuţia merită un articol distinct, provocaţi fiind de menţiunea toponomiştilor: „BUHUŞUL loc.[alitate] compon.[entă] principală a or.[aşului] Buhuş” (Academia Română, Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” Iaşi, Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, Repertoriul istoric al unităţilor administrativ- teritoriale (1772-1988), partea I, Unităţi simple (localităţi şi moşii) A-O, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991, s.v.). După cum se vede, au existat variante grafice fără -i final.
Unde punem accentul?
DOOM2 (2005) nu a reluat din prima ediţie (1982) indicele de „Nume geografice şi nume de locuitori”, ceea ce ne obligă să-l considerăm actual şi în 2018. Se precizează că accentul este pe al doilea u (Buhúşi) şi nu pe primul, cum în general se aude printre vorbitori. Nu există variante, ca în cazul municipiului timişean Lugoj, pentru care sunt admise ambele accentuări: Lúgoj, respectiv Lugój.
Cum articulăm?
Dacă ar fi să cităm curentul ieşean, care dintotdeauna a promovat articularea *Iaşul, în detrimentul formei stipulate de Academia Română – Iaşiul, ar trebui să renunţăm la litera finală şi să scriem *Buhuşul. Regula e însă clară: la forma de bază se ataşează vocala de legătură, u, urmată de articolul propriu-zis: -l. Rezultă Buhuşiul, după modelul Bucureştiul (nu *Bucureştul), Huşiul (nu *Huşul) etc.
Buhuşan sau buhuşean?
Cu informaţia de mai sus putem anticipa forma corectă, ţinând seama că radicalul unui derivat pierde sunetul final: buhuş- + -ean = buhuşean, ca în bucureşt- + -ean = bucureştean. De altfel, DOOM precizează: „buhuşean adj.[ectiv] m.[asculin], s.[ubstantiv] m.[asculin], pl.[ural] buhuşeni; adj.[ectiv] f.[eminin] buhuşeană, pl.[ural] buhuşene”; buhuşeancă s.[ubstantiv] f.[eminin], g.[enitiv]-d.[ativ] art.[iculat] buhuşencei; pl.[ural] buhuşence”. Similare sunt derivatele de la Iaşi, Călăraşi, Făgăraş, adică: ieşean, călărăşean, făgărăşean, cu câteva alternanţe fonetice (a/e, a/ă).
De unde statutul de centru al limbii române?
De câţiva ani, Asociaţia Culturală „Renaşterea” Buhuşi derulează un concurs judeţean de limba română, la care s-au perindat numeroşi elevi de gimnaziu şi liceu, împreună cu profesorii lor. În condiţiile în care devine tot mai vizibil dezinteresul pentru cultivarea limbii române, la Şcoala Gimnazială „Mihail Andrei” şi la Colegiul Tehnic „Ion Borcea” Buhuşi, se organizează anual această competiţie. E foarte posibil să mai existe concursuri similare în ţară, dar aproape sigur doar la Buhuşi există o probă de foc care îi „dezanalfabetizează” pe elevi: dictarea. O practicase Mihail Andrei (lingvistul de loc din Cubolta, Bălţi, Republica Moldova) la Liceul Pedagogic din Bacău şi prin aceasta a devenit nemuritor.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
