Grafomania dă în clocot, se înmulțesc „autorii”, redacțiile revistelor de cultură fiind invadate de subproducția acestora. Astăzi, oricine își încropește un volumaș acolo, cu poezioarele fiind cel mai simplu, imediat, se și autointitulează „scriitor”. Se publică în neștire, fără niciun discernământ, fără edituri și personal calificat. Veleitarii bântuie peste tot, nu poți scăpa de ei , obsesia lor fiind să-și vadă numele tipărit pe o copertă. Și sunt unii care se laudă cu zeci de volume, dar nu au nicio carte adevărată, de fapt, iar alții, care versifică neobosit, de ani la rând, chinuind hârtia, nu au nici măcar o poezie bună, care să merite acest nume și pe care să o ții minte.
Recunosc, nu suport veleitarii, mitomanii, grandomanii, și am o mare compătimire pentru ființele bovarice. Citind, de-o viață, din pasiune, dar şi pentru că specialitatea şi profesia mi-o impun, citind, precizez, în primul rând, capodopere ale literaturii universale, am o idee foarte înaltă despre arta scrisului și îi respect numai pe profesioniștii autentici. Iar unul dintre aceștia este Constantin Călin, de la care am primit, acum câteva zile, o nouă carte, în dedicația amicală, făcută pe un ton ușor glumeţ, urându-mi să fiu ferită de toate virusurile, în afară de cel al teatrului și al lecturii. Îl asigur că așa este şi așa va fi, dovadă că, de cum am primit „Pretexte pentru recapitulări” (articole, studii, conferințe), m-am și apucat să o citesc, îmboldită de curiozitate şi de acea senzaţie de sete pe care o ai într-o zi de arşiţă. Pentru că aşa simte şi descrie Călin nevoia irepresibilă de lectură şi, mai ales, de relecturi, pentru că are cărţi de căpătîi, spre care se întoarce mereu, ca într-n ritual întremător.
Aşadar, cu ce ne ademeneşte noua apariţie editorială a cunoscutului critic? Cu o mixtură cât se poate de apetisantă de texte, acest volum compozit, fiind „asemenea unui platou cu mâncăruri pentru inşi cu preferinţe diferite”. Astfel că autorul s-a asigurat, după cum ne spune, că fiecare cititor va găsi ceva pe gustul său, inclusiv „gurmeţii”, specialiştii. Temele din articole şi din conferinţe sunt multe şi diverse, gândite în aşa fel încât să atragă, şi nu să îndepărteze printr-un limbaj sofisticat. Călin nu scrie pentru doctorii în filologie şi pentru colegii de breaslă, cronicarii literari. De altminteri, în articolul din finalul cărţii, „Rentabilitatea literaturii” (în care vorbeşte despre condiţia scriitorului, „o problemă penibilă, tristă şi dificilă” în mai toate epocile), criticul se referă la situaţia actuală, în care nici nu mai poate fi vorba despre prestigiul scriitorului.
Chiar dacă material nu sunt în niciun fel motivaţi, cei care continuă să scrie o fac din datorie faţă de sine şi îşi subvenţionează singuri cărţile, spune criticul, care cunoaşte bine această realitate. Şi atunci, de ce se scrie atât de mult ? Sunt mai multe explicaţii pentru inflaţia acesta de veleitarism, vanitatea de a se numi scriitor şi, în plus, de a avea oareşice avantaje materiale, vezi indemnizaţia de drepturi de autor, asta e constatarea mea. Constantin Călin numeşte o cauză mai profundă, aceea a lipsei de conştiinţă literară. Chestiune gingaşă, cu care sunt întru totul de acord. Mai aminteşte criticul şi de profesorii din învăţământul superior, de harnicele şi răzbătătoarele doamne, mai ales, care scriu la normă (lucrări cu „savantlâcuri şi erudiţie volburoasă”, pentru acumulare de punctaje, miza fiind gradele didactice şi funcţiile obţinute.
Adept al simplităţii, conciziei, clarităţii şi expresivităţii, Constantin Călin ne-a dăruit încă o carte instructivă, folositoare, plăcută, asupra căreia voi reveni.
