În iunie, când era ziua domnului Constantin Călin, obișnuiam să-i dau un telefon, să-i fac urările cuvenite și să mai stăm la un taifas, așa cum se întâmpla în dese rânduri. Anul acesta nu am mai stat de vorbă, pentru că era grav bolnav, internat într-o clinică. Și zilele trecute am primit vestea unei lungi despărțiri, cea din urmă. M-a tulburat trista știre. Cu ochii închiși, am rememorat o mulțime de lucruri care ne-au adus împreună, anii de lucru în redacția revistei „Ateneu”, unde am împărțit același birou câțiva ani și când, fiind la începutul profesiei de redactor, am avut mult de învățat de la el. Mă atrăgeau mobilitatea lui spirituală, bogăția informației din cele mai diverse domenii, astfel că puteam discuta despre aproape orice. Era, hotărât lucru, de partea diversității, deloc rigid, așa cum îl vedeau alții, care susțineau și că nu are umor. Ceea ce nu era deloc adevărat. Pentru că nu-l cunoșteau, de fapt, sau fiindcă nu aveau organ pentru genul de umor subțire, intelectual. În tot ce făcea, păstra mereu o direcție (și poate de aceea părea mai pedant decât era în realitate), fiind alergic la superficialitate și incoerență. Fire intransigentă, având, după un tipar clasic, înalte modele morale, un ideal de etică, domnul Călin a devenit mai tolerant cu vârsta, după mai multe încercări ale vieții. Pentru că, așa cum a scris într-un amplu articol dedicat criticului Perpessicius, „toleranța implică, filosofic, ideea imperfecțiunii și a vulnerabilității oricărei ființe umane”. Îi privea pe ceilalți cu mai multă înțelegere, chiar cu empatie, fără observațiile critice mai abrazive din trecut. Constant, manifesta cea mai mare exigență față de sine, neezitând să recunoască faptul că, pe vremuri, era „prețios până la ridicol”. N-a abandonat nicicând lupta cu el însuși, iar, la un moment dat, nota că și-a găsit liniștea și „s-a golit de orgolii”. Fapt rarissim într-o profesie a vanității, cum e scrisul !
Întotdeauna, când îi citeam cărțile, pe care mi le dăruia, cu spirituale și tandre dedicații, aveam o stare de bine, de echilibru interior. Pentru că aveam o neclintită încredere în intelectualul, în cărturarul și omul de gust care era. Îi admiram stilul precis, îndelung șlefuit, subtil, simțul măsurii, moderația, ca virtute pe care eu nu o am, de pildă, și faptul că se bizuia mereu pe puterea rațiunii, aici fiind pe un teren comun. Nu suporta excesele, ce era „rău, agresiv, coercitiv”. Dimpotrivă, credea că „Maliția, sarcasmul, violența (datul cu barda) și pitorescul verbal, între altele, sunt considerate cu mult mai de efect, în stare să aducă suporteri, să crească audiența. Îndeosebi foiletonistul recrut, ca să-și asigure un loc în breaslă, își strigă « răutățile» în note și articole pretins «tari », doldora de acuzații și insinuări. Dezacordurile merg însă și mai adânc, ating bazele acțiunii critice. Nimeni nu mai citește indiferent la tezele și tendințele operei, cu plăcerea gratuită și seninătatea de odinioară, ci cu atenția încordată până la suspiciune. Lectura e grevată de «grile» peste «grile», nu doar estetice, ci și politice. Totodată, instrumentarul critic a devenit mai complex, mai pretențios, prin asimilarea unor procedee proprii altor discipline social moderne.”
Observații cât se poate de exacte, pentru că, autonomismul estetic maiorescian pare astăzi depășit, lăsând loc unor interpretări așa-zis științifice, într-un limbaj arid (un fel de păsărească de tip nou, de savantlâcuri indigeste), care, în loc să te apropie de o operă literară, să te facă să o cauți, să o citești, te îndepărtează. Oricum, pentru mine, marea critică este una impresionistă, bazată de gustul artistic al autorului (îndelung exersat, șlefuit prin lectură, prin cunoaștere) și pe talentul său literar. Modele literare, ca toate modele, de altfel, vin și pleacă, trec, pe când operele de căpătâi, care sunt repere fundamentale, rămân.
Sunt atât de rari oamenii care nu se trădează pe ei înșiși, iar domnul Constantin Călin a făcut parte din această categorie.
A știut să se țină departe de coterii, de boema literară, artistică, urmându-și propriul program intelectual, independența de acțiune în continuitatea șantierelor de lucru, de cercetare. Era consecvent în alegeri, preferințe, nu negocia cu adevărul. A fost, dintotdeauna, un mare muncitor, un truditor intelectual (s-a îngrijit, de pildă, de o întreagă grădină de hârtie, așa cum se vede în cele două masive volume „Scrisori către un redactor”), un om al datoriei. Autor al monumentalului Dosar Bacovia în trei volume, rămâne cel mai important exeget al poetului.
Îmi va lipsi mult domnul Constantin Călin, pentru că tot ce scria și spunea avea substanță, greutate. Îi privesc acum cărțile (elegante grafic, sobre, în același stil, asemenea autorului), rânduite cuminte pe un raft de bibliotecă, le am oricând la îndemână, îl voi regăsi acolo. Și încă îi aud vocea domoală, din lungile noastre convorbiri telefonice, și râsul scurt, tonic, comentariile vii, spirituale, și sfaturile bune pe care nu le voi uita.
