Data de 13 noiembrie 2023. Colegiul Național Catolic „Sfântul Iosif”, Bacău. Cele trei elemente și principii, așezate în inima scriitoarei Ana Blandiana și în cea a directoarei executive a Fundației ”Academia Civică” Sighet, Ioana Boca, au fost insuflate publicului, în speranța că oamenii vor învăța… și că își vor aminti.
MEMORIE
„Noi, cei din est, venim în Europa aducând ca pe o zestre suferința noastră.” – Ana Blandiana
1947 – 1989. România a trecut printr-o perioadă de 42 de ani de comunism. 42 de ani de opresiune, crime, secrete – o țară izolată în mijlocul tuturor, un inel al cortinei de fier trase de Uniunea Sovietică peste Europa. Un popor redus la tăcere, înlănțuit de frică și îndoială. O pată gri în istorie, marcată de idolatrizarea forțată a unei ideologii ce ținea adevărul înghesuit în cartele, încuiat în închisori și îndrăzneț unora doar sub forma gândurilor și a șoaptelor.
Pentru unii poate suna a ficțiune. Însă, undeva, în adâncurile sufletelor a milioane de români, a rămas acel fragment de viață, de lucruri ce merită spuse, ca într-o seară de noiembrie de către Ana Blandiana – scriitoarea, poeta și eseista a cărei opere au fost interzise de mai multe ori în perioada comunistă pentru simplul fapt că spuneau adevărul, împreună cu Ioana Boca – secretară științifică și cercetătoare.
„Se poate învăța memoria?”
Răspunsul la această întrebare este simplu: da. Anul 1993 a reprezentat momentul în care s-au construit ziduri în jurul acestei întrebări și acestui răspuns – cele ale Memorialului Victimelor Comunismului și Rezistenței de la Sighet, realizat și amenajat de către Romulus Rusan și soția sa, doamna Ana Blandiana.
Angajându-se într-un discurs emoționant, plin de abordări inedite ale celor două realități dăinuitoare – cea de acum mai bine de 30 de ani și cea de astăzi – Ana Blandiana a afirmat, în Bacău, că: „memoria se poate învăța și ea trebuie învățată. Tinerii trebuie să afle ce a fost pentru că numai în felul acesta pot să înțeleagă tot ceea ce trăiesc azi. Reziduurile fostei societăți în societatea de astăzi. Ce ne face să înaintăm atât de greu. (…) Ceea ce facem noi la Sighet este un fel de pedagogie a memoriei.” A vorbit despre cea mai mare victorie a comunismului, și aceea de a crea „omul fără memorie”, „omul nou”, spunea scriitoarea, „care trebuia să aibă creierul spălat pentru a nu-și mai aduce aminte nici ce a fost, nici ce a suferit, nici ce a învățat înainte de comunism. Abia în felul acesta, comunismul care, spre deosebire de toate dictaturile și tiraniile de-a lungul istoriei, se deosebește prin faptul că nu le cerea supușilor lui doar să fie supuși, le cerea și să fie fericiți că sunt supuși.”
”Victoria primordială și opera lui primordială – a comunismului – a fost distrugerea memoriei.” Din cauza acestui lucru, misiunea sa, a Anei Blandiana, este ca, alături de alte sute de persoane, să deschidă ochii atât românilor, cât și Occidentului, prin Memorialul de la Sighet. „Occidentalii aveau o vagă idee despre cum am suferit noi și nici nu aveau aerul să realizeze că trebuie să fie alături de suferința noastră. Iar noi îi idealizam. (…) Și atunci am spus că ‘trebuie să ne sprijiniți și trebuie să înțelegeți că noi, cei din est, venim în Europa aducând ca pe o zestre suferința noastră, pe care trebuie să o primiți și să o adăugați patrimoniului european. Pentru că suferința este un patrimoniu și vă va îmbogăți și pe voi.”
LIBERTATE
„Dumneavoastră sunteți liberi de când v-ați născut. Noi suntem liberi de câteva zile.(…) N-ați putea să ne spuneți, să încercați să ne explicați, ce facem cu libertatea?” – Ana Blandiana.
Odată cu Revoluția anului 1989, inițiată la Timișioara (surprinsă în întregul său spirit dornic de libertate și la Memorialul Revoluției din același oraș, prin filme, fotografii, steaguri cu simbolul comunist decupat în mijloc și prin multe altele) și dusă ca bătălie pe mai multe fronturi, Ceaușescu și soția sa au fost înlăturați de la conducere, iar România a intrat în rândul țărilor estice libere.
Dar ce s-a schimbat?
„Sunt convisă că este, de fapt, mai dificil să fii liber decât să nu fii liber.” a spus Ana Blandiana. Pentru că atunci când nu ești liber, vinovat și responsabil pentru tot ce ți se întâmplă este cel care ți-a luat libertatea. Pentru noi, vinovat era Ceaușescu și pentru asta a murit – pentru tot ce ni s-a întâmplat… În timp ce a fi liber înseamnă a răspunde tu, personal, și de aici s-a născut impresia că ‚parcă parcă parcă (…) tot era mai bine pe vremea lui Ceaușescu’ când e evident că nu era mai bine. Era evident că nu aveam ce mânca, că nu aveam căldură… Da, dar psihologic vorbind, era mai ușor, pentru că niște oameni care ajunseseră la jumătatea vieții, puși în condițiile libertății, trebuiau să hotărască ei acum ce să facă, și, după o viață întreagă în care nu avuseseră libertatea de a hotărî, nu mai erau în stare de acest lucru.”
Ana Blandiana recunoaște că un moment memorabil din viața sa a fost noaptea de Revelion dintre anii 1989 și 1990. Scriitoarea ne-a povestit despre cum Uniunea Scriitorilor o convocase pe ea și pe alți 20-30 de membri să întâmpine mai mulți ziariști francezi veniți să se documenteze despre situația țării. „Gândiți-vă că un canal întreg al televiziunii franceze trecuse prin România și transmitea ce se întâmplă la noi.”, mărturisește aceasta. Odată aduși în Piața Palatului, într-un oarecare tur al orașului și a distrugerii, Ana Blandiana s-a oferit să traducă ce avea de spus un băiat, aproape copil, ziariștilor francezi. Întrebarea sa, ce a rămas aplicabilă până în ziua de astăzi, a fost: „Dumneavoastră veniți dintr-o țară care este liberă de secole și dumneavoastră sunteți liberi de când v-ați născut. Noi suntem liberi de câteva zile. N-ați putea să ne spuneți, să încercați să ne explicați, ce facem cu libertatea? Cum trebuie să ne purtăm?”
Anii în care nu a existat nicio schimbare rămăseseră aidoma unui coșmar purtat în spate de milioane de oameni, mai ales de tineri. Însă, asemenea tuturor lucrurilor familiare, a existat un fel de confort în obiceiurile stabilite – de aici dificultatea de adaptare. În Memorialul Revoluției de la Timișoara există o poză ce înfățișează un tânăr care ține o pancartă pe care scrie: „Copiii noștri vor fi liberi!”. Iar acum, că sunt, e păcat că nu toți știu cum și cât s-a luptat pentru acest lucru. De aceea este important să ne amintim.
CREDINȚĂ
„În timp ce Occidentul a anunțat moartea lui Dumnezeu, în est a fost omorât omul.” – Ana Blandiana
Când vine vorba de credință, două aspecte majore au fost punctate în cadrul discuției. Primul a fost cum, pentru unii, aceasta pare să fi supraviețuit mai bine în condiții de represiune decât în cele de libertate, o speranță arzând lăuntric mult mai puternic atunci când nu era permisă, decât acum, când este. „Aceasta este una dintre marile probleme ale lumii la această oră, ale lumii occidentale.(…) Există o celebră frază a unui filosof care spune: ‚În timp ce Occidentul a anunțat moartea lui Dumnezeu, în est a fost omorât omul.’ Cine poate spune dacă Dumnezeu sau omul e mai greu de resuscitat?”, a punctat Ana Blandiana.
Al doilea aspect al întâlnirii ne-a fost prezentat de Ioana Boca sub forma unei dorințe, și anume aceea de a aduce la lumină unele acțiuni, nume și personalități aproape șterse din memoria poporului român – prin intermediul Memorialului. Atât ea, cât și alți istorici, foști studenți și oameni de cultură au crezut cu îndârjire și pasiune în proiectul din care făceau parte, ce acum se bucură de un prestigiu enorm – un sălaș al cărților nescrise. Un loc ce cândva a fost o închisoare poate acum elibera ce era menit să rămână încuiat.
Numărul exact al victimelor este foarte greu de stabilit, dacă nu chiar imposibil. După cum se punctează mai târziu în discuție – comuniștii au instaurat procedee mai subtile, au vrut să își șteargă urmele, acțiunile lor fiind în contrast cu cele ale naziștilor, spre exemplu – care, în mândria lor, au crezut că nu vor putea fi învinși, iar informațiile păstrate au fost găsite odată cu ocuparea Berlinului de către sovietici.
De ce Sighet? Pentru că a fost „ o închisoare simbolică pentru distrugerea țării. Toată elita României avea să fie distrusă la Sighet.” Iuliu Maniu. Iuliu Hossu. Dumitru Burilleanu. Gheorghe Brătianu. Ioan Suciu. Silviu Dragomir. Alexandru Rusu. Ioan Bălan. Și nenumărați alții. Oameni închiși și uciși pentru că îndrăzneau să fie altceva decât ce le era impus – oameni care supraviețuiau recitându-și poezii, povestindu-și viețile și învățând alte limbi… Reduși la tăcere, dar niciodată complet.
În definitiv, ideea fondatorilor a fost să vorbească despre victimele acelei perioade – despre cum au fost reprimate instituțiile unui stat democratic și înlocuite cu represiunea regimului totalitar. Să ții aproape, oarecum, de sinele tău, asemenea informații nu este ușor. Dar poporul român are în vene sângele strămoșilor săi – iar amintindu-ne, îi onorăm. Se poate învăța memoria? Da.
Așadar, să ne amintim.
Daria Apalane, clasa a IX-a, Colegiul Național „Vasile Alecsandri”, membră a Cercului de Jurnalism al Palatului Copiilor
Foto credits: Vladimir Alexandru Moțoc (clasa a IX-a), membru al Cercului de Jurnalism al Palatului Copiilor
Prof. coordonator: Laura Huiban
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
